Ceilalţi

Ce-o să spună ceilalţi…?

Odraslă de ingineri şi crescut într-o familie trecută toată, în studenţia ei, prin băncile facultăţilor din Iaşi – nu se aştepta nimeni să rup eu tradiţia tinereţii. Şi n-am rupt-o… chiar de tot. Adică tot la Iaşi mi-am făcut studenţia, dar nu înainte să fi încercat o evadare la Braşov. Şi tot inginer era vorba să mă fac, dar în loc de taxă la Politehnică am preferat până la urmă un loc la buget la Economie şi Administrarea Afacerilor. Eu uram şi economia, şi finanţele, şi contabilitatea – dar deh, până treci puntea te faci frate şi cu dracul! Unul nu chiar atât de negru, fiindcă din anul doi mi-am găsit chemarea pe marketing şi m-am dus pe specializarea asta.

În general, proiectele de la marketing – în special la orele temutului profesor Corneliu Munteanu – cereau o abordare pragmatică. O tematică la îndemână, cu informaţii uşor accesibile, te făcea neinteresant în ochii profesorilor, în timp ce un subiect sofisticat te expunea în primul rând faţă de colegii care abia aşteptau să te pună în încurcătură, fiindcă mereu se găsea câte un orgoliu rănit cu o poliţă de plătit. Cele mai provocatoare deveneau astfel dezbaterile şi negocierile. Atunci se legau şi se desfăceau prietenii sau duşmănii mai ceva ca la Insula Iubirii.

În general, aceste exerciţii erau foarte utile pentru a-ţi testa puterea de convingere asupra lumii – însă mulţi le urau. Unii colegi, dintre cei mai redutabili altfel, nu reuşeau deloc să se impună în asemenea discuţii, dintr-un motiv pe care l-am remarcat şi dincolo de facultate: oamenii pierdeau din vedere propriul obiectiv, fiind mai preocupaţi de ce-ar fi putut crede ceilalţi despre ei.

Pe scurt, cedau şi acceptau condiţiile celorlalţi pur şi simplu de… ruşine.

Cel mai recent exemplu? Acum câteva zile, planificând o vacanţă.

Mereu am spus că poţi să-ţi faci o viaţă-ntreagă concediile în Grecia şi să descoperi mereu ceva care să te surprindă. Din 2008, când am plecat pentru prima dată într-o vacanţă pe care mi-am plătit-o singur, am fost în Grecia tot la câţiva ani – ultima data în 2021 – şi mereu în alt loc. Aşa că pentru 2025 ne-am propus să ajungem într-o livadă de măslini din Kefalonia.

Am găsit o pensiune pe placul nostru, dar nu eram acoperiţi pe întreaga perioadă ce ne-o doream. Discutând cu proprietarul, am descoperit că ne puteam extinde şederea tot în “curtea” lui, cu condiţia unui upgrade la cazare şi la preţ. Combinaţia era peste bugetul nostru, aşa că l-am mai întrebat pe grec una-alta, până a mai lăsat ceva. Însă ce rămânea era tot prea mult.

— Nu înţeleg de ce trebuie să-i plătim mai mult pentru locaţia cealaltă?... s-a plâns O. Ea se ocupă exclusiv de aranjamentele de călătorie, fiindcă numai ea poate supravieţui nenumăratelor ei răzgândeli. Doar tot la el stăm, nu? Suntem aceiaşi oameni, nu-i ca şi cum devenim mai scumpi de întreţinut dacă ne mutăm în altă cameră… Îi convine aşa, să plecăm de la el, pentru câteva nopţi, în loc să-i dăm tot lui banii?... O. încă mai crede că primul gând al unui hotelier când se trezeşte dimineaţa e grija pentru oaspeţii săi.

— Aşa cum te-ai găsit tu să iei cazare la el, aşa se vor găsi şi alţii să ia locaţia cealaltă, la preţul iniţial… (Ştiu, nu sunt romantic, mi s-a mai spus) Nu e ca şi cum vă ştiţi de-o viaţă şi ai avea vreun temei să-ţi facă o favoare.

— Da’ tu ştii ce fain e acolo? Poţi să iei masa sub măslini, seara bei ceva, e luminat totul… Offf, nu eşti romantic deloc! (Vedeţi?) În plus, am căutat o grămadă; am mai găsit eu ceva, dar aici mi-a plăcut cel mai mult cum arată! Şi are review-uri foarte bune, e o afacere de familie…

— Atunci mai discutăm preţul şi rămânem aici.

— Ce să mai discutăm, dacă omul deja mi-a zis că ăsta e ultimul preţ?

Am făcut rapid un calcul, am obţinut o sumă şi i-am arătat-o; era peste bugetul la care ne gândisem iniţial, dar sub "ultimul preţ" al grecului:

— Uite, sunt dispus să dăm banii ăştia. Nu e nici cât vrea el, dar nici cât vrem noi. Undeva, pe la mijloc, iar mijlocul e mai aproape de noi, decât de el. Dacă se învoieşte la banii ăştia, atunci mai plusăm şi noi la avans, ca să vadă omul că suntem serioşi. Tu-ţi primeşti livada de măslini, iar el îşi trece o rezervare fermă în agendă.

— Dar asta înseamnă atâta pe noapte! Nu pot să mă duc la el şi să-i cer asta!

— De ce nu?

— Păi, mi-e ruşine! Mă duc aşa la el şi mă milogesc…

— Dar nu te milogeşti deloc. Îi trimiţi un mail şi-i spui simplu: apreciezi că ţi-a mai lăsat ceva, dar atâta e bugetul tău. Dacă vă puteţi înţelege, îi plăteşti atâta pe loc, în avans; dacă nu – aia e, soarta, se mai întâmplă.

— Nu, eu nu-i trimit nimic! A zis că ăla e ultimul preţ !... Dup-aia ce-o să zică – "uite şi la românca asta, cum se milogeşte ca disperata"… ?

— Stai un pic, că nu mai înţeleg. Pe tine te interesează mai mult să obţii cazarea, sau ce s-ar putea să zică tipul?... Eu văd lucrurile aşa: ceea ce tu numeşti "milogeală" e o negociere pentru un serviciu fără preţ bătut în cuie; el cere cât îl coafează pe el, tu îi oferi cât eşti dispusă tu să dai. Mai rău decât să te refuze n-are ce să se întâmple.
Ce ai de pierdut? Nimic. Nu e ca şi cum vă ştiţi personal, vă vedeţi mâine la cafea şi el se-apucă să te umilească de faţă cu toţi prietenii voştrii.
Ce ai de câştigat? O cazare faină, cu măslini, cu toate alea – la un preţ acceptabil.

O. mă priveşte în continuare neîncrezătoare. Mai adaug ceva :

— Ba eu aş spune, chiar, că un negustor adevărat apreciază când se întâlneşte cu cineva care ştie să negocieze. Iar tu nu faci decât să-i trimiţi un mail, în care îi explici frumos că, oricât ţi-ar plăcea măslinii lui, ai un buget – iar apoi îl mai întrebi o dată dacă acceptă tranzacţia în condiţiile astea.

Nicio schimbare în privirea lui O. A încremenit într-o postură complet defensivă, cu mâinile încrucişate la piept.

— Mă rog, asta aş face eu. Tu faci cum crezi, am mai adăugat. N-o fi nicio tragedie dac-om sta în altă parte. Apoi mi-am pus căştile pe urechi şi am intrat într-un call.

Când am terminat, O. a venit la mine şi mi-a zis sec:

— I-am scris. Mi-a răspuns că n-a mai întâlnit pe nimeni care să-şi dorească atât de mult să se cazeze la el. Şi că ne lasă la preţul pe care îl vrem. Tocmai am plătit avansul, că mi-a şi trimis factura. Pe mail, frumos, cu date, cu sumele totale, profesionist grecul. Ţi-am zis eu că are review-uri foarte bune… E fain acolo, ai să vezi c-o să-ţi placă.

Ca şi cum, nu cu mult înainte, eu fusesem cel care trebuia convins…

Morala? "E" mai multe:

• Tu eşti primul care trebuie să creadă în sine însuşi. Dacă eşti dispus să încerci ai o şansă. Dar dacă-ţi spui din start că nu poţi, şansa aia – mică, mare, cum o fi – s-a dus.

• Iar prima condiţie ca să primeşti ceva e să ceri. Nu-ţi garantează nimeni că vei şi primi – dar sigur n-o să-ţi bage nimeni în traistă dacă tu nu stai ca o legumă.

• De asemenea, să ai nevoie de serviciile cuiva nu te face cu nimic mai prejos decât el. Sunteţi doi parteneri într-o tranzacţie şi, de multe ori, dacă tu deţii banul, s-ar putea să ai un mic avantaj de partea ta. Cash is king.

Clişee, ştiu. Banalităţi la mintea cocoşului… Oare?

Observ iar şi iar, în diferite contexte, cu câtă uşurinţă oamenii sunt dispuşi să dea credit oricui altcuiva, numai lor înşilor nu. Şi cum se întorc mereu la vorba aia: ce-o să spună ceilalţi?