Carte - Luntrea lui Caron (Lucian Blaga, 1958)

Nu strivea corola de minuni a lumii. Cam atât mi-a rămas din şcoală despre poezia lui Lucian Blaga. Habar n-aveam că a scris şi un roman (singurul) – cu atât mai puţin unul ţinut în sertar.

• Literatura "de sertar" a cunoscut un nefericit boom după cel de-al doilea război mondial (odată cu intrarea României în sfera de ocupaţie influenţă sovietică) şi până în 1990, după căderea comunismului – reprezentând scrieri pe care autorii români le-au ţinut departe de publicul larg (şi chiar de unul mai intim), din cauza conţinutului subversiv prea sensibil pentru ideologia de bolovan a noului regim.

Romanul Luntrea lui Caron a fost redactat într-o primă formă între anii 1951-1953. O a doua versiune, care cuprinde câteva capitole în plus, datează din perioada 1956-1958. Eu l-am descoperit anul acesta, când un puseu primăvăratic al lui februarie a scos la plimbare oamenii oraşelor, aruncând o privire întâmplătoare în vitrina unui anticariat.

Îl ştiam pe Blaga poet, astfel încât ideea unui roman al lui mi-a rămas în minte – chiar dacă eram ferm convins că titlul cu trimiteri mitologice nu va avea nimic de-a face cu conţinutul propriu-zis.

• Pentru cei care au aflat despre Grecia antică mai mult de la Brad Pitt (Troy, 2004) şi Gerald Butler (300, 2006), Charon este luntraşul care-i trece pe morţi peste râul Styx, în lumea de dincolo, în împărăţia lui Hades.

Şi, într-adevăr, volumul nu tratează nimic atât de arhaic, ci este născut dintr-un şoc cât se poate de actual pentru autor: transformările din societatea românească din perioada 1945-1951, odată cu statornicirea noului regim "eliberator". Totuşi, paralela mitologică se dezvăluie în trecerea dintr-o lume în alta: din zodia speranţei renăscute odată cu sfârşitul cumplitului deceniu nazist, în cea a dogmei şi a lipsei oricărui orizont, marcată de epurările lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Între ele, conferinţa şi "marea trădare" de la Yalta, din 1945.

Nimic [nu este] mai cumplit, nimic mai jalnic decât să faci parte dintr-un mic popor, rămânând mereu obiect al istoriei. Noi suntem ulcioarele de argilă pe care le sparg cei ce fac istoria… scrie Blaga despre uşurinţa cu care România a fost lăsată pe partea greşită a Cortinei de Fier.

Fosta clasă politică, elita intelectuală şi, în general, toţi oponenţii regimului (într-o definiţie extrem de laxă) trebuiau înlăturaţi – trimişi în coloniile de reeducare prin muncă de pe traseul viitorului Canal Dunăre-Marea Neagră. Blaga însuşi a fost brutal îndepărtat de mediul academic, fiind foarte aproape de a fi ridicat şi trimis la Canal, astfel încât scrie:

Expansiunea comunismului, realizată impetuos și brutal, va trezi oare puterile Occidentului din expectativa comodă în care păreau să se complacă? Până în clipa de față, occidentalii au dormit pe laurii jalnici ai unor clauze secrete ce pecetluiau în Europa soarta a una sută milioane de oameni. Niciodată nu s-a comis în istorie o mai mare crimă decât aceea decurgând din stipulațiunile sinistrei înțelegeri de la Ialta. Față de atâtea isprăvi fără scrupule datorită cărora comunismul sporea instalând robia pe a treia parte a globului, Occidentul, condus de spirite utopice sau de oameni de stat care nu văd decât interesele de moment ale țării lor, va rămâne mereu cu brațele încrucișate? Occidentul, cu o naivitate epică, în care se amestecă multă comoditate și oareșicare ticăloșie, s-a transformat în unealtă a expansiunii comuniste. Va veni oare ziua în care se va hotărî în sfârșit, dacă nu să îndrepte cumplita stricăciune, cel puțin să pună piciorul în prag pentru ca pecinginea pământului să nu se mai întindă?

Încă o dată, nu mă pot abţine din a remarca uluit cum paragraful ăsta dintr-un alt secol, care a stat ascuns timp de 30 de ani, fiind publicat pentru prima dată acum 25 de ani, şi-a găsit drum spre mine fix acum, cu rândurile astea desprinzându-se cât se poate de actuale:

Occidentul, cu o naivitate epică, în care se amestecă multă comoditate și oareșicare ticăloșie, s-a transformat în unealtă a expansiunii comuniste.

Luntrea lui Caron pare astfel un volum de memorii, însă nu e doar atât. E o împletire de naraţiune autobiografică ancorată în reperele vremurilor şi imaginar poetic, protagonistul-narator Axente Creangă fiind doar unul dintre avatarurile autorului, alături de geamănul său, numit chiar aşa în roman, filozoful Leonte Pătraşcu. O lectură completă cere cunoştinţe pe mai multe niveluri (detalii despre epocă, dar şi despre anturajul şi legăturile lui Blaga), care mie îmi sunt străine, dar romanul rămâne interesant chiar şi la un nivel de suprafaţă, surprinzând începutul perioadei de mare tragism pentru istoria contemporană a României – 1947-1989, comunismul în diferitele lui forme… de care nu ne vom fi vindecat pe deplin nici după câteva generaţii de-acum încolo (asta dacă nu cumva continuă, într-o formă modificată şi perfidă, şi astăzi).