Carte – La răscruce de vânturi (Emily Brontë, 1847)

La răscruce de vânturi este, în primul rând, o carte despre amintiri.

Mai mulţi naratori, mai mult sau mai puţin credibili, povestesc ce s-a întâmplat cu mai mult sau mai puţin timp în urmă (faţă de momentul de referinţă, anii 1801-1802) în cele două vechi conace din Yorkshire, Wuthering Heights şi Thrushcross Grange.

Heathcliff, distructivul protagonist (unul dintre ei) al acestei drame englezeşti de sfârşit de secol 18, transformă amintirea singurei femei pe care a iubit-o într-un izvor de ură nestăvilită la adresa lumii.

Iar mie îmi aduce aminte de vremuri de acum 25 de ani, când citeam prima dată romanul, cuibărit pe laviţa din bucătăria bunicilor, iar un ochi de geam prins cu cârlig de restul ferestrei se zbătea amarnic, pradă vântului unor seri reci de toamnă, parcă tocmai ca să facă atmosferă.

În al doilea rând, La răscruce de vânturi este o poveste de dragoste, cu o intensitate mult peste romance-urile debordând de sexualitate ale începutului de secol 21. O dragoste care mai degrabă îi înrobeşte pe cei care îi cad în gheare – şi îi consumă până la pierzanie. O dragoste care trece dincolo de viaţă şi de moarte, transformându-se într-o răzbunare care distruge generaţii întregi, fără să facă dreptate şi fără să aducă nicio satisfacţie adevărată.

La răscruce de vânturi este, în al treilea rând, dovada că natura tinde, inexorabil, spre un echilibru pe care omul, de multe ori, nu reuşeşte să-l vadă ori să-l înţeleagă – un echilibru care se poate naşte chiar şi din scânteia la un moment dat imposibilă a două suflete care se descoperă unul pe celălalt în condiţiile cele mai vitrege.

Într-un ultim rând, La răscruce de vânturi trebuie că este un roman redevenit extrem de cool în urma filmului omonim lansat în 2026, cu Margot Robbie şi Jacob Elordi în rolul îndrăgostiţilor meniţi să sfârşească tragic. Mă îndoiesc, însă, că printre aceşti entuziaşti de cinema se vor găsi foarte mulţi care să găsească pe gustul lor şi cartea.

Fără muzică şi aproape fără culori, cu un conţinut destul de dens, romanul Emily-ei Brontë este o înlănţuire de povestiri în povestiri, o rostogolire mult mai lungă decât cele două ore de proiecţie cinematografică, pe parcursul căreia povestea devine doar din ce în ce mai dură. O dezlănţuire de stihii ale naturii şi ale firii omului, încât noua poveste care prinde să se înfiripe din finalul dureros al primeia este aproape strivită de încărcătura zbuciumată a tot ceea ce a fost până atunci.

Mie îmi plac furtunile. Aşa că mi-a plăcut şi cartea. Mai mult acum, la regăsire. Faptul că, între timp, în sfertul de secol care s-a scurs, am învăţat ce înseamnă să ai inima zdrobită din dragoste (şi cum s-o lipeşti la loc), n-are nimic de-a face cu asta, mă gândesc…