Carte - Klikel și furnicuțele multicolore (Matei Vișniec, 2025)

Klikel și furnicuțele multicolore sunt proaspăt ieşiţi de sub tipar (noiembrie) ca să ne spună o nouă poveste pentru copii — și, după cum am văzut cu altă ocazie, definiţia copilului în accepţiunea lui Matei Vișniec e foarte încăpătoare, lăsându-le loc şi celor de la 8 ani în sus, şi celor de la 108 în jos.

O poveste, aşadar. A cui, însă? Cu Vişniec nu-i niciodată simplu. Face scrisul să pară o joacă, are umor şi autoironie – dar la un moment dat face analogia cu iceberg-ul din care vedem la suprafaţa apei numai o mică parte din el, apoi o zice pe şleau:

Aici, nespusul ocupă nouăzeci la sută din capitol. [Iar] ceea ce noi nu spunem este mai interesant şi mai emoţionant decât ceea ce spunem.

Poate fi povestea lui Klikel al II-lea, regele mai întâi sedus, apoi strivit de cultul propriei personalităţi, transformându-se din figura emblematică a unei naţii în caricatura sa detestabilă. Klikel şi furnicuţele lui multicolore sunt o metaforă, bineînţeles, dar de data asta mult mai accesibilă publicului tânăr, mai ales că Vişniec o şi explică într-un capitol (să fi învăţat o lecţie din experimentul cu Adelina şi crocodilii de mlaştină?).

Sau poate fi povestea unui scriitor care, în procesul de creaţie, pierde distincţia dintre imaginar şi realitate, îndrăgostindu-se de unul dintre personajele sale, fiind asaltat şi tras la răspundere de celelalte.

Sau poate fi o insolită, abia întrezărită poveste de dragoste – ingredientul esenţial dintr-o carte bună, după cum sugerează mama scriitorului, ea însăşi personaj episodic într-o creaţie în care oricine şi orice poate deveni personaj şi poate căpăta voce proprie: masa de scris, clopoţelul de deasupra uşii, un cuvânt sau însăşi cartea pe care o citim.

De ce se îndrăgostesc oamenii unii de alţii? Pentru că sunt poveşti neterminate şi se scriu apoi împreună… Deşi nu întotdeauna ies şi poveşti reuşite din această sete de scris…

Deci o poveste care poate fi decodată după trei chei diferite şi poate avea 999 de finaluri diferite. Vişniec se joacă, precum în Cabaretul cuvintelor. Însă jocul este cât se poate de serios, fiindcă nu-i puţin lucru să scrii o carte. Chiar şi pentru un scriitor:

De fiecare dată când încep să scriu o poveste, mă cuprinde o senzaţie de nelinişte din cauza primei fraze. Mă întreb: va fi această primă frază a mea destul de incitantă pentru cititor? Va conţine ea, această primă frază, suficient mister sau suficientă originalitate pentru ca tu, cititorule, să te laşi condus în labirintul cărţii?

După primul paragraf, însă, totul decurge mai uşor. Prima frază rămâne în urmă şi treptat uit de ea. E ca şi cum m-aş îndepărta de o rudă abandonată pe un peron de gară. Din trenul în care mă aflu, eu îi mai fac cu mâna, ea îmi răspunde fluturând o batistă… Distanţa dintre noi creşte… Sincer să fiu, cu cât mă îndepărtez mai mult de prima frază, cu atât respir mai uşurat. Mă pot concentra exclusiv pe surprizele călătoriei.

Cu Klikel şi furnicuţele multicolore am furat startul. Profitând că F. era prinsă cu nişte probleme de fizică, am citit-o înaintea ei. Vişniec o va lansa în persoană la Iaşi, pe 8 decembrie. Sper ca F. să poată participa la întâlnirea autorului cu cititorii săi (avem o pârdalnică de programare la medic de clarificat), ca să-mi… povestească dacă scriitorul n-a mai ratat ocazia de a se conecta cu publicul tânăr, fiindcă data trecută n-a mers chiar aşa de bine.

La o adică, o carte este cu adevărat importantă numai dacă devine o punte care să-l incite pe cititor să treacă şi la alte cărţi, spune Vişniec în chiar ultimul paragraf. Din punctul meu de vedere, Klikel şi furnicuţele multicolore ofertă acest impuls. Ar fi mare păcat ca autorul să nu o facă – din nou.