Carte – Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, volumul I (Ion D. Sîrbu, 1991)
O idee de lectură furată de la Crina Prida. Până la ea, nu auzisem de Ion D. Sîrbu. Dar cum Crina se pricepe mult mai bine la arta care pe mine mă bate de multe ori, m-a făcut curios.
Aşa am aflat despre Ion Desideriu Sîrbu (1919-1989), eseist, dramaturg, filozof, publicist și romancier – autor în special de literatură de sertar, din cauza persecutării sale politice.
Şi din nou s-a produs fenomenul acela prin care cărţile îşi aleg singure momentul în care să fie citite.
Anul acesta am mai citit un volum de sertar: Luntrea lui Caron, singurul roman scris de Lucian Blaga. Ori se pare că motivul epurării lui Ion D. Sîrbu (şi a condamnării la şapte ani de închisoare) a fost refuzul unui denunţ abominabil tocmai împotriva lui Blaga, mentorul său, care în acel moment îi conducea teza de doctorat.
Admiraţia lui Sîrbu pentru Blaga răzbate din multe dintre notele care alcătuiesc Jurnalul jurnalistului fără jurnal – o colecţie de însemnări ale autorului, din perioada 1983-1986, din timpul domiciliului forţat la Craiova. Scris ca o antologie de texte scurte, Jurnalul nu are un fir narativ, astfel încât este dificil de comentat, mai ales pentru cineva care nu cunoaşte istoria personajului. Prin urmare, mă voi rezuma doar să redau aici unele dintre notiţele care mi-au atras atenţia – în primul rând prin valabilitatea şi aplicabilitatea imediată a ideilor pe care acestea le conţin. Faptul că gânduri de acum 40 de ani rezonează puternic şi în prezent este dovada cea mai bună (şi deosebit de tristă) că prea puţine s-au schimbat, chiar şi după o revoluţie şi trei decenii de tranziţie. Am mai spus-o, o repet: nu e democraţie, ci post-comunism.
Jurnalul conţine două volume. Din păcate, nu am reuşit să fac rost decât de primul.
La turcii vechi, cuvântul "tărâm" însemna ogradă, gospodărie de ţăran liber, avere. Cum la aşa ceva nu se putea visa în timpul ocupaţiei turceşti, frumosul cuvânt "tărâm" devine un fel de hotar metafizic, de ţară din basme, un fel de au-delà. Cel-tărâmul e lumea de dincolo chiar şi în graiul ardelenilor, care nu au cunoscut nicio ocupaţie turcească mai lungă.
Ţăranul nostru, întru sinea sa cea mai adâncă (având milenară experienţă în legătură cu formele de exploatare şi de exploatatori), consideră orice stăpânire ca fiind străină. Chiar şi acest stat al muncitorilor şi al ţăranilor, din clipa în care i-a încălcat sau schimbat cutuma şi legea sa arhetipală, devine un stat ocupant, străin sau duşman. Fanariot. Ai voie de la Dumnezeu să-l minţi şi să-l furi. Fiindcă şi el te minte şi te fură. Altfel nici că se poate.
Orice religie, prin etatizare (sau inchiziţie), devine un partid, o politică. Şi orice politică sau partid, tot pentru aceleaşi motive, devine o religie dogmatică intolerantă.
Îmi face impresia că Biserica noastră doarme. Dumnezeu, zic ţăranii, doarme şi El (“cu faţa către părete şi de lume nu mai vede"). Christos e plecat să caute o lume mai propice pentru dragoste şi mântuire. Managerii transcendentului ne consideră total nerentabili din punct de vedere moral. Civilizaţiile şi chiar culturile noastre se dovedesc a fi teribil de slab conducătoare de dragoste. Ştiinţa, în loc să tindă spre cunoaştere şi umilinţă în faţa misterului Lumii, se transformă în tehnologii din ce în ce mai periculoase.
Egiptul a inventat sufletul. Încercând să-l facă nemuritor, Grecii au inventat spiritul, tocmai fiindcă se ştiau foarte muritori. Romanii au inventat istoria, fiindcă, fiind muritori, voiau să rămână nemuritori.
Trebuie înfiinţată o disciplină juridică nouă: victimologia. Opusă criminologiei.
În criminologie se încearcă depistarea, dovedirea şi pedepsirea criminalului ce se ascunde.
În viitoarea victimologie vor trebui depistate şi “pedepsite” victimele. Care se ascund. Care tac. Care, de frică, refuză să se autodenunţe.
Trăim o epocă sucită, criminalii se cunosc: ei se plimbă pe stradă, ascultă muzică, îşi promovează copiii, ajung onorabili pensionari. În schimb, victimele lor? Cine le mai ştie, cine le mai caută, cine le mai numără?
Lumea e, poate, schiţa rudimentară a vreunui zeu infantil, care a abandonat-o la jumătate, ruşinat de execuţia deficientă; e opera unui zeu subaltern de care zeii supremi se amuză; este producţia confuză a unei divinităţi pensionate şi senile, care a şi murit demult.
David Hume, Dialogs concerning natural religion.
Borges crede că toată literatura lumii e UNA; că un singur om scrie o singură carte; că orice scriitor nu este decât infima parte a întregului.
Urmărind logica acestei superbe metafore revelatorii, pot presupune că întreaga suferinţă a întregii omeniri e suferinţa unui singur om: a celui care scrie acea unică, singură carte. Christ.
Curios, Christos a vorbit – puţin, rar, scurt – dar nu a scris nimic. O singură dată ar fi desenat nişte cuvinte în ţărână, cu degetul. Dar nimeni nu le-a citit. Îmi vine să cred – văzând lumea aşa cum este, aşa cum nu poate fi altfel – că aceste singure cuvinte au fost: în zadar.
Există trei forme de eşec:
Ceva care nu ne reuşeşte.
Ceva care ne iese chiar pe dos.
Ceva care devine ridicol, tocmai fiindcă nu mai poate fi sistat, şi care trebuie zilnic lăudat şi cântat ca fiind succesul succeselor.
Mai putem să numim idei acele concepte sau lozinci care îţi cer să mori pentru ele?
Aproape toate "ideile" tipic europene s-au impus, mai devreme sau mai târziu, cu măciuca, sabia, pistolul, tancul. Dreptul roman, creştinismul, revoluţia franceză, fascismul, comunismul etc., toate au fost idei înarmate până în dinţi.
Poate că nu trebuia să ieşim din pădure. Pentru noi, civilizaţia nu e o obişnuită etapă de evoluţie, ci o metamorfoză foarte dureroasă şi cumplit de riscantă.
În faţa numeroşilor noştri invadatori, am pus la punct aşa-zisa “tactică a terenurilor pârjolite”.
Schimbându-se vremurile, schimbându-se şi năvălitorii, cred că acum se pune la punct, într-un secol sau două, o altă tactică: mai teribilă, mai subtilă, dar şi mai groaznică – cea a sufletelor arse, pârjolite.
Duşmanul (care a venit sau va mai apărea) nu va găsi nicio inimă (care să creadă), niciun caracter (în care să se încreadă), nicio minte (care să poată fi crezută). Nu va mai găsi un colaborator cinstit, de încredere.
Tactica asta a sufletelor arse sau pârjolite e sinonimă cu moartea, cu dispariţia totală. A noastră şi a duşmanului nostru de moarte.
Casele, blocurile, cartierele noastre noi – nu sunt decât imense şi plicticoase, urâte şi monotone silozuri de singurătate şi mizerie, cazărmi ale unei umanităţi ce trebuie să uite satul sărăciei, în schimbul mizeriei orăşeneşti.
Uită-te la blocul nostru din Centru: două sute de celule organizate în jurul a două pubele de gunoi fetid.
Când râdem cu gura mare, la teatru, şedinţe sau petreceri, ne despărţim de trecut. Când râdem pe ascuns, la colţuri de stradă, în bucătărie sau în cercuri tot mai strâmte de amici, ne despărţim de viitor. Când nu ne mai vine deloc să râdem, când râsul doare şi e un chin, că fiecare dintre noi, prin tot ce facem, întreaga istorie chiar, a ajuns de râsul lumii, atunci nu ne mai despărţim nici de trecut şi nici de viitor: ne despărţim de speranţă şi dragoste, în aşteptarea sfârşitului.
Revoluţia americană e singura revoluţie reuşită fiindcă nu a fost făcută de revoluţionari de profesie – ci de cetăţeni serioşi şi cumsecade. Când bătălia pentru independenţă s-a terminat, toată lumea a plecat acasă şi şi-a văzut de treabă. Pe când în alte revoluţii, autorii loviturii de stat rămân să reorganizeze dărâmăturile: exact cu aceleaşi mijloace şi metode cu care tot ei le-au provocat.
Ceea ce consider eu a fi eroarea fundamentală a regimului instalat la noi constă în totala ignorare a poporului, a valorilor fundamentale (adevăr, justiţie, libertate, solidaritate) şi, mai ales, haotica administrare a puterii. Nu am studiat şi nu ştim ce efecte, bune sau rele, are un fotoliu asupra unei naturi mediocre sau confuze, agramate sau cu doctorat – totuşi îi acordăm puteri decizionale uriaşe. Puterea e un drog, o beţie, un filtru magic? Sau ironia ridicării în slavă a unui Păcală ce nici a fluiera corect nu e în stare?
Ne adresăm poporului ca unei naţiuni, bazându-ne pe o societate care, de fapt, e numai un Stat. Dar şi în acest Stat, partidul e stat în stat, armata şi miliţia sunt stat în stat, birocraţia şi nomenclatura sunt stat în stat. Deci e cât se poate de normal ca Statul, aşa cum este, să fi devenit duşmanul numărul unu al Statului aşa cum ar fi trebuit (şi ar fi putut) să fie.
Cei care ar trebui să-l servească cel mai bine sunt şi cei care îl subminează, minţindu-l, furându-l, trădându-l. Necunoscându-l cum este, continuând să trăiască visând, vorbind şi ţipând cu adevărat doar în somn.
În legătură cu refuzul ţiganilor de a munci, există un mit aprocrif, vechi, foarte ţigănesc. Se spune că Adam, înainte de a fi făcută Eva, a trăit pe ascuns (Dumnezeu era foarte ocupat cu construirea unei lumi noi) cu o ţigancă. Ascunşi printre tufele paradisului. Blestemul cu "să-ţi câştigi pâinea cu sudoare frunţii" se referă la copiii făcuţi legal cu Eva şi nu la copiii naturali făcuţi cu ţiganca.
Nu suntem destul de creştini spre a ne îndrăgosti de suferinţă şi jertfă; nici destul de stoici spre a ne transforma neputinţa şi răbdarea în înţelepciune şi rost; nici destul de europeni spre a ne învinge individualismul funciar ţărănesc, spre a ne aduna şi a ne sfătui ce e de făcut; nici destul de năpăstuiţi ca să simţim cuţitul la os şi să nu ne mai pese de frică sau ziua de mâine. Urme trainice de păgânism (şi îndelung sclavagism) ne fac să iubim, chiar şi acum, plăcerile mărunte, viaţa în sine, lesnicioasa fericire, firimiturile de lumină în întuneric.
Au dispărut, aproape total, întrebările fundamentale: De ce? Încotro? De unde? Până când? etc.
Avem atâtea răspunsuri prefabricate, încât ne-am şi dezobişnuit să mai punem întrebări. Rolul filosofiei este de a justifica politica – iar rolul politicii la putere este de a face să tacă toate întrebările.
Adevărurile care umblă pe străzi, care se pot vedea în fabrici sau pe ogoare, au mărimea şi monstruozitatea dinozaurilor. Adevărurile ce transpar în presă sau literatură, la radio sau televizor, sunt câteva biete şopârle ce au scăpat de vigilenţa cenzorilor.
Întreb un "mare" gazetar din Bucureşti: de unde crezi că vine cuvântul acesta "şopârlă", aşa cum se foloseşte în lumea mass-mediei?
Nu ştiu, îmi răspunde. Bănuiesc că e vorba de o metaforă cu totul întâmplătoare: sună fonetic în mod sugestiv, imaginea şopârlei în iarbă, bine camuflată, e cât se poate de simbolică. Dar lucrul cel mai important, cred eu, constă în faptul că unei şopârle dacă îi rupi coada, aceasta îi creşte înapoi.
Dacă menuetul diplomaţiei – ridicol şi total ineficace – continuă totuşi să funcţioneze, e numai fiindcă între cei doi uriaşi, o mulţime de popoare mici şi mijlocii au nevoie de un ritual de camuflare a neputinţei, laşităţii şi chiar a venalităţilor de tot felul. Ura faţă de capitalul american şi frica de marele Urss constituie dinamica ascunsă, sursa de energii primare pe care se bazează toate balurile şi carnavalurile diplomatice.
Nu mi se mai pare chiar atât de stupidă acestă băşcălioasă definiţie a fericirii: sentimentul pe care-l încerci când reuşeşti, în sfârşit, să-ţi scoţi pantoful care te strânge.
Umblăm, în acest militarizat secol, nu în pantofi ce ne strâng, ci în bocanci, cizme, "ghete spaniole" (ca pe vremea Inchiziţiei).
Gorbaciov încearcă să-i scape pe ruşi de gheata care e cizmă şi care-i strânge de 70 de ani, dar nu poate. Ruşii s-au obişnuit, nu mai vor să încerce altă gheată, poate că ea va fi mult mai dureroasă decât cea care îi strânge acum şi care, totuşi, e gheata lor dragă, pentru care au luptat şi au îndurat atâta…
Ideea că totul a plecat de la înlocuirea mâinilor omului cu unealta – care producea mai repede, mai mult, mai ieftin şi mai bine – mă duce cu gândul că înlocuirile vor continua. Suntem foarte aproape de creierele robot, de inimi şi conştiinţe robot ; chiar şi de omul robot, aplaudator şi defilator – pare a fi gata şi dat, experimental, în producţie.
Astăzi, mâinile omului apasă pe butoane, pe manete, pe manşe. Ori şomează. Şi atunci devin pumni ce ameninţă. Întotdeauna când ne-am gândit la mâini, am uitat de suflet. Şi invers.
Cred că drama civilizaţiei noastre pleacă de la mâinile şi sufletele noastre, devenite fie roboţi prea puternici, fie inutile unelte depăşite de progres şi istorie.
Crezi că poporul rus a învăţat marea lecţie şi s-a vindecat de dogmatism şi expansiune – şi primeşti un pumn în frunte din partea unui aparatcik sovietic, care nu vede nici acum necazurile propriului popor, în schimb se consideră un fel de ubermensch, salvator de un obscur mesianism al omenirii întregi.
Nu ştiu dacă acest imens rezervor de energii refulate în interior mai poate fi oprit. Nu ştiu dacă lâncedele, îmbuibatele şi laşele democraţii i se vor putea opune. E apocaliptică ideea unei lumi cucerite de barbari – dar şi mai cumplită ar fi realitatea unei lumi ocupate de auto-barbarie.
O idee ce îţi umblă prin cap e o simpă excitaţie intelectuală. O idee exprimată verbal e o etapă ceva mai evoluată (fiindcă a prins trup şi se poate comunica) – dar numai o idee formulată în scris, cu ajutorul categoriilor scrisului (care sunt altele decât cele ale oralităţii celei mai evoluate), devine o sinteză intuitiv creatoare. Şi durabilă. Magică chiar.
În timpul formulării în scris, inteligenţa orală face loc altei forme de expresie: scrisul vine cu lumina sa proprie, de multe ori avându-şi a sa proprie concluzie ascunsă, ce îmi apare ca o surpriză, neaşteptată descoperire, în timp ce migălesc o frază, respectând legile sintaxei, limbii clare şi deschise. Pescuiesc în apa tulbure a minţii mele şi, în timp ce mă dor salcia şi toamna, apare, prins de cârlig, peştele de aur din visele copilăriei.
De mult nu am mai citit cuvinte care sa conteze. Multumesc.
Multumiri!