Carte – Intermitenţele morţii (José Saramago, 2005)

Singurele lucruri sigure pe lumea asta sunt taxele şi moartea şi imbecilitatea politicienilor români.

Aşa ai spune, nu?... Dar dacă ai fi locuit în ţara cu zece milioane de locuitori şi un rege, în care moartea a hotărât – într-o noapte de An Nou – că din ziua următoare nu va mai muri nimeni?

Îmi închipui că faptul, fiind absolut contrar regulilor vieţii, te-ar tulbura puţin.

[…] efect justificat sub toate aspectele, ajunge să ne amintim că, în cele patruzeci de volume ale istoriei universale, nu există o singură ştire sau măcar un caz care să indice că s-ar mai fi întâmplat vreodată un asemenea fenomen, să treacă o zi întreagă, cu toate ale sale generoase douăzeci şi patru de ore, socotindu-le pe cele diurne şi nocturne, pe cele matinale şi de seară, fără să se producă un deces din cauză de boală, o cădere mortală, o sinucidere dusă la bun sfârşit, nimic-nimic, absolut nimic. Nici măcar unul dintre acele accidente de maşină atât de frecvente în ocazii festive, când iresponsabilitatea veselă şi excesul de alcool se iau la întrecere pe şosele ca să fie clar, o dată pentru totdeauna, cine e în stare să ajungă primul la moarte.

José Saramago descrie, ca într-o fabulă satirică, impactul profund al unei asemenea situaţii asupra ţărişoarei între ale cărei graniţe oamenii încetează să mai moară – concluzia fiind inevitabilă: avem nevoie de moarte ca să putem trăi.

După şapte luni şi 170 de pagini, moartea îşi anunţă – prin câteva scrisori deschise (!!?) – intenţia de a reveni la vechile-i preocupări, dar cu un twist: oamenii vor primi, tot în scris, un preaviz de o săptămână înainte să moară.

Oameni care până atunci trăiseră conştienţi că moartea e sigură şi că nu există mijloc de a scăpa de ea, dar crezând în acelaşi timp că, fiind atâta lume de murit, numai printr-un mare ghinion le-ar veni rândul, îşi petreceau acum timpul pândind din spatele perdelei de la fereastră să vadă dacă nu venea poştaşul sau tremurând că trebuiau să se întoarcă acasă, unde temuta scrisoare de culoare violetă, mai rea decât un monstru sângeros cu fălcile căscate, ar putea să se afle după uşă ca să sară pe ei.

Deci moartea le trimite scrisori violet oamenilor - și aceștia trebuie să se adapteze unei noi realități, în care moartea devine un eveniment cu dată certă.

Nişte mici orgii cu sex, droguri şi alcool, cum auziseră că se organizau, i-ar ajuta să treacă în lumea cealaltă, deşi cu riscul ca acolo sus în ceruri, unde urcaseră, să se agraveze dorul de lumea aceasta.

Dacă unii trimit scrisori de sub copac (probabil doar șase femei - cel mult, că nu mă citesc toate - vor înțelege aluzia asta), moartea scrie până la 300 de mesaje în fiecare zi, dintr-o subterană înghețată. Le pune în plicuri care se lipesc cu autocolant și le expediază pocnind din degete. Scrisorile ajung la destinatari, aceștia mor când le expiră perioada de grație - viața dă semne că reintră pe un făgaș normal.

• Pare ciudat ca viața să apară așa, dintr-odată, într-o poveste despre moarte, nu?... Și Saramago observă asta de câteva ori, dar n-ai ce să-i faci - una fără cealaltă își pierd sensul.

Într-o bună zi, însă, o scrisoare - una singură dintre atâtea sute și mii - se întoarce la expeditor. Și se dovedește că nu-i tocmai o zi bună, fiindcă moartea aproape are un atac de apoplexie când și a doua încercare de a expedia mesajul eșuează. Încăpățânat, sfidător și inexplicabil, plicul reapare în hrubă.

[…] cel puţin pentru un scurt moment, ceea ce avem în faţa ochilor seamănă mai mult cu statuia dezolării decât cu figura sinistră care, după cum au spus câţiva muribunzi cu vedere pătrunzătoare, se prezină la picioarele patului nostru în ceasul din urmă ca să ne facă un semn asemănător celui cu care trimite scrisorile, dar invers, adică semnul nu spune du-te încolo, spune vino încoace. Printr-un oarecare fenomen optic straniu, real sau virtual, moartea părea acum mult mai mică, ca şi cum osatura i s-ar fi micşorat, sau poate că a fost mereu aşa şi doar ochii noştri, măriţi de spaimă fac din ea un gigant. Sărmana moarte. Ne vine să ne ducem să punem o mână pe umărul ei dur, să-i spunem la ureche sau, mai exact, în apropierea locului unde o avusese, sub osul parietal, câteva cuvinte de simpatie. Nu vă necăjiţi, doamnă moarte, sunt lucruri care se întâmplă mereu, noi, fiinţele umane, de exemplu, avem o mare experienţă în materie de mâhniri, eşecuri şi frustrări, şi uitaţi că nu ne dăm bătuţi, amintiţi-vă de vremurile de altădată când ne răpeaţi fără milă în floarea tinereţii, gândiţi-vă la aceste timpuri de acum în care, cu aceeaşi inimă de piatră, continuaţi să faceţi acelaşi lucru celor mai lipsiţi de tot ceea ce este necesar vieţii, probabil am vrut să vedem care oboseşte mai întâi, dumneavoastră sau noi, vă înţeleg supărarea, primul eşec e cel mai greu de suportat, apoi ne obişnuim, în orice caz nu mi-o luaţi în nume de rău că vă spun să dea dumnezeu să nu fie ultimul, şi nu din spirit de răzbunare, căci răzbunare ar mai fi, asşa, ca şi cum am scoate limba la călăul care ne va tăia capul, ca să spunem drept, noi, oamenii, nu putem face mai mult decât să scoatem limba la călăul care ne va tăia capul, acesta trebuie să fie motivul pentru care simt o enormă curiozitate să ştiu cum veţi ieşi din încurcătura în care v-au băgat, cu această istorie a scrisorii care se duce şi se întoarce şi a acelui violoncelist care nu va putea muri la patruzeci şi nouă de ani pentru că a împlinit deja cincizeci. Moartea făcu un gest de nerăbdare, scutură sec de pe umăr mâna fraternală pe care o puseserăm acolo şi se ridică de pe scaun. Acum părea mai înaltă, cu ceva mai mult corp, o doamnă moarte aşa cum trebuie, capabilă să facă să-i tremure pământul sub picioare, cu linţoliul care se târăşte pe jos ridicând fum la fiecare pas. Moartea e supărată. E vremea să scoatem limba la ea.

Moartea își verifică listele și descoperă trișorul:

Diavolul de violoncelist, care încă de când se născuse fusese însemnat să moară tânăr, la numai patruzeci şi nouă de primăveri, tocmai împlinise cu neobrăzare cincizeci, discreditând astfel destinul, fatalitatea, soarta, horoscopul, ursita şi toate celelalte puteri care se ocupau cu contrarierea prin toate mijloacele demne şi nedemne a dorinţei noastre absolut umane de a trăi. Era realmente o discreditare totală. Şi cum să rectific eu acum o abatere care nu putea să se producă, dacă aşa un caz nu are precedent, dacă nimic asemănător nu e prevăzut în regulament, se întreba moartea, mai ales pentru că la patruzeci şi nouă de ani trebuia el să fi murit şi nu la cincizeci câţi are deja. Se vede că biata moarte era perplexă, deconcertată, că puţin îi lipsea să nu înceapă să se dea cu capul de pereţi de supărată ce era. În atâtea mii de veacuri de continuă activitate niciodată nu existase nicio eroare operaţională, şi acum, tocmai când introdusese ceva nou în relaţia clasică a muritorilor cu unica şi autentica lor causa mortis, iată că reputaţia sa, cucerită cu atâta trudă, suferea cea mai dură dintre lovituri.

Singurul lucru pe care îl mai poate face moartea este să investigheze problema în teren și să livreze ea însăși scrisoarea.

Astfel, moartea merge cu taxiul, se cazează la hotel, asistă la un concert simfonic și... și... a doua zi nu mai moare nimeni. Iar.

Aceste intermitențe ale morții se constituie într-una dintre cele mai neașteptate lecturi ever. Voiam să-l citesc pe Saramago după ce am aflat despre el de la librarul scoțian; am descoperit un savuros amestec de narațiune, zeflemea, autoironie - dar și sensibilitate și emoție. La un moment dat, explorând camera de muzică a violocelistului care nu mai moare, Saramago descrie superb o partitură care, în doar 58 de secunde, spune tot ce e de spus despre ființa umană.

Dar toate astea vin cu un preț: povestea lui Saramago curge ca un fluviu. Paragrafele enorme se întind pe câteva pagini. În interiorul lor aproape că nu există puncte, totul se reglează din virgule. Liniile de dialog ori semnele de întrebare lipsesc cu desăvârșire. Numele nu au majusculă. Aveţi câteva mostre mai sus. Până te obișnuiești, poate fi dificil să păstrezi ideea și să nu pierzi firul logic. Însă, dacă reuşeşti să intri în ritmul lui Saramago, merită din plin.

De aceea dau drumul Intermitenţelor morţii în circuitul cărţilor în natură – alături de un alt nume interesant al literaturii contemporane: Norman Manea, deținătorul unei serii de premii prestigioase, americane, românești și internaționale. Pachetul costă 50 RON, plus costurile de livrare prin OLX/FanCourier. Cărţile sunt, practic, noi – şi e plăcerea mea să le dau mai departe.