Carte - Furtuna roșie (Tom Clancy, 1986)

Niște insurgenți dintr-o țărișoară aruncată de istorie sub talpa rușilor, le distrug acestora din urmă o rafinărie de petrol, suficient de mare cât să abată criza economică asupra Mamei Rusii. Într-un context global defavorabil (acțiunea se petrece la mijlocul anilor ‘80, când soarta lumii se discuta în termeni de America/NATO și Uniunea Sovietică/Pactul de la Varșovia), rușii dau dovadă de exces de pragmatism și decid să-și ia singuri petrolul de care au nevoie, din Golful Persic.

Urmare a tratatelor în vigoare, un atac asupra arabilor înseamnă conflict direct cu America — stâlp al NATO, pentru care o amenințare asupra unui membru este o amenințare asupra întregii alianțe. Prin urmare, pentru liniștea lor, rușii hotărăsc să neutralizeze/dezmembreze NATO, trecând dincolo de Zidul Berlinului, în Germania de Vest, și ocupând totodată Islanda și nordul Norvegiei.

Începe al treilea război mondial.

Nu sunt fan Tom Clancy. Adică mi-a plăcut ecranizarea lui The Hunt for Red October (1990) — în primul rând datorită prezenței lui Sean Connery — și știu de succesul lui Rainbow Six, de la literatură la gaming. Însă Clancy a fost un autor atât de prolific, un fel de Sandra Brown sau Danielle Steel de factură politico-militară, încât capacitatea sa de a scoate titluri pe bandă mi-a trezit mai degrabă alerte de stereotipie și prea puțină originalitate.

Peste Furtuna Roșie am nimerit întâmplător, căutând ceva light-electronic-reading pentru o vacanță de familie de câteva zile la munte. Alegerea s-a dovedit orice numai light nu — cartea are nu mai puțin de 1132 de pagini în versiunea 2006 de la RAO — , dar subiectul m-a prins, în contextul agresiunii din prezent a Rusiei asupra Ucrainei (foarte posibil, chiar cu elemente de arsenal prezente și în scenariul imaginat de Clancy).

Romanul se construiește în special pe trei teatre de operațiuni, Germania de Vest, Islanda și Atlanticul de Nord. Sorții înclină când de o parte, când de cealaltă, rușii bazându-se pe elementul surpriză, superioritatea numerică din teren și manevre politice în fundal — iar NATO pe superioritatea tehnologică. Surprinzător, amenințarea nucleară lipsește aproape cu desăvârșire. Ea se insinuează doar pe final, când determină o lovitură internă în Biroul Politic sovietic, decisivă pentru încheierea conflictului.

Furtuna roșie nu este o capodoperă. Dar e o aventură palpitantă, un page-turner, cum zic americanii, și reiterează ideea că, mai tot timpul, războiul e o ceartă a unor bătrâni senili, pentru care trebuie să moară tineri nevinovați — iar multe dintre informațiile care ajung la publicul larg sunt numai perdele de fum care ascund realități absurde și monstruoase.