Carte – Fahrenheit 451 (Ray Bradbury, 1953)

Într-un timp distopic, oamenii au devenit drone fără conştiinţă, cărora o autoritate centrală le organizează întreaga existenţă. Casele au devenit suportul unor ecrane TV imense, care zi şi noapte deversează forme fără conţinut în minţile acaparate de vid ale locatarilor. Mijloacele de transport în comun au devenit enorme megafoane care continuă procesul de spălare a creierului.

Cărţile, ultima formă de rezistenţă a gândirii libere, au fost renegate. Distrugerea lor sistematică şi eradicarea din conştiinţa umană sunt în sarcina pompierilor, care acum trebuie să dea foc, nu să stingă incendii.

Într-o seară, însă, pompierul Guy Montag întâlneşte o fată care îl provoacă să privească stelele. Şi asta schimbă tot.

Acolo unde se ard cărţi se vor arde, până la urmă, şi oameni.

Cartea lui Bradbury este o teribilă metaforă a decăderii omului prin ignoranţă şi a salvării sale prin cultură. Însă, dacă observaţia de mai sus, făcută de autorul german Heinrich Heine în anii 1820, are un puternic caracter premonitoriu pentru grozăviile secolului următor, privind retrospectiv, nota de ficţiune a romanului lui Bradbury este destul de ştearsă.

Cu 20 de ani înainte (1933), naziştii împărtăşiseră deja lumii întregi viziunea lor asupra viitorului, arzând pe rug zeci de mii de volume ale autorilor germani precum Heinrich Heine însuşi (împreună cu Thomas Mann, Bertolt Brecht, Albert Einstein, Erich Maria Remarque, Stefan Zweig), dar şi ale scriitoriilor străini, ca Victor Hugo, Emilé Zola, Ernest Hemingway, Jack London, James Joyce – şi, desigur, Lev Tolstoi şi Feodor Dostoievski.

Iar cu mai puţin de zece ani înainte, odată cu împărţirea sferelor de influenţă după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, regimul comunist a început o acţiune similară de eradicare a intelectualităţii în teritoriile rămase la dreapta a ceea ce avea să fie numită Cortina de Fier (romanul de sertar al lui Blaga, Luntrea lui Caron, este foarte elocvent în acest sens).

S-ar putea spune, deci, că timing-ul lui Bradbury a fost cam la spartul târgului.

Dar volumul său reverberează în mod neaşteptat şi nefast în România prezentului, 70 de ani după publicarea volumului.

Oamenii au renunţat de bunăvoie să mai citească, se spune la un moment dat în carte.

Eu aş adapta un pic: Oamenii au renunţat să mai citească de bunăvoie.

În lumea satisfacţiei imediate, a plăcerii instantanee oferite de swipe-urile pe ecranul telefonului mobil, dictate de algoritmii reţelelor de socializare (ce eufemism reuşit!), lectura a devenit o corvoadă, descoperirea ideilor şi sensurilor răsfirate pe zeci şi sute de pagini – o inutilitate pentru foarte mulţi dintre noi. Când se citeşte, e de multe ori de nevoie, sub ameninţarea unui examen, sau ca parte a unei deplorabile tranzacţii pagini contra timp în faţa ecranelor.

Sunt, totuşi, două diferenţe faţă de lumea creionată de Bradbury:

• Scheletul societăţii imaginate de el sunt ecranele uriaşe, intregrate în structura de rezistenţă a caselor. Astăzi, duşmanul cumplit, mâncător de suflete, se ascunde în ecranele de mici dimensiuni ale telefoanelor şi tabletelor sofisticate.

• Bradbury avea nevoie de pompieri care să ardă cărţile. Astăzi, cărţile pot rămâne neatinse în rafturile lor de bibliotecă, reci şi prăfuite ca nişte pietre de mormânt. Creierii oamenilor sunt prăjiţi deja.

Aşadar, Fahrenheit 451 – recomandare primită la poşta redacţiei – rămâne un titlu de citit. Dar mai degrabă ca un reminder decât ca o ficţiune.