Carte – Eu sunt Malala (Malala Yousafzai, 2013)

F. s-a născut în 2013, acelaşi an în care – în oraşul Mingora din îndepărtata vale Swat – o fată un pic mai mare decât este F. acum, a fost împuşcată de talibani. Pedeapsă pentru dorinţa ei ca, şi în ţara pierdută între munţii Asiei, copiii să meargă la şcoală, precum copiii din alte ţări.

Dacă nu era şcoala, F. n-ar fi aflat că educaţia, neglijată cu atâta ignoranţă în România, este un vis în alte ţări, un vis interzis omului de către chiar semenii lui, un drept refuzat pentru care unii sunt dispuşi să moară, iar alţii nu ezită să facă moarte de om ca să-l ţină mai departe ascuns.

Pentru că povestea Malalei a devenit lectură obligatorie la clasa a V-a pentru F. – şi eu am învăţat deja să nu mă mai mir şi să mă încred în alegerile profesoarei ei de română… şi să-i şterpelesc cărţile lui F. ca să le citesc şi eu.

Eu sunt Malala este practic jurnalul unui copil căruia o societate pervertită în numele unei credinţe absurde i-a legat de picioare două pietre de moară:

• ca fată, Malala este în ochii talibanilor o combinaţie între un animal de casă şi un slujitor în casă;

• dar ca fată care îşi doreşte o educaţie, Malala este de-a dreptul o abominaţie.

O abominaţie în ochii lui Dumnezeu, desigur. Păi… Dacă acest Dumnezeu este o entitate dincolo de înţelegerea limitată a Omului, mă întreb cum de tocmai Omul ştie cel mai bine ce-i place şi ce vrea Dumnezeu? Şi niciodată omul simplu, preocupat de viaţa de zi cu zi, ci întotdeauna oamenii prea plini de ei, preocupaţi să rânduiască vieţile de zi cu zi ale altora…

Dar nu asta m-a frapat la mărturia Malalei, ci dinamitarea şcolilor. Nu doar îngrădirea accesului la educaţie (al fetelor), ci distrugerea efectivă a bietelor clădiri. Ca şi cum acestea, chiar lipsite de elevi şi de profesori, ar continua să emane răul pe pământ. Aruncarea în aer a şcolilor mi-a evocat aceeaşi pornire abjectă de a suprima omul ca fiinţă inteligentă şi de a-l reduce la o stare de obedienţă îndobitocită observabilă la toate regimurile totalitare din lume, indiferent de geografie şi de secol. Prin urmare, nicio diferenţă între habotnica Sharie invocată de talibani şi comunismul ateist care separa religia de Biserică şi le condamna pe ambele.

Prin urmare, Malala vrea să ne spună cine este ea pentru a ne arăta cine suntem, de fapt, noi toţi – cei care am construit lumea de azi, cu bunele, dar mai ales cu relele ei. Eu sunt Malala se aseamănă până la un punct cu Jurnalul Annei Frank şi cred că este o lectură necesară oricărui copil de la care avem speranţe că va schimba lumea în mai bine.

Şi toţi rămânem, pe undeva, copii.