Carte – Consulatul Lunii (Matei Vişniec, 2025)

— Ce carte stupidă, a reacţionat vehement F. O fată vede un crocodil, apoi oraşul ei este invadat de crocodili, apoi fata îi alungă pe crocodili cu o poezie. Plus o mâţă care vorbeşte!

Deşi nu am citit nimic scris de el, despre Vişniec am auzit destule cât să mă surprindă prezenţa lui în lista de lecturi a unui copil de clasa a şasea, fie el şi olimpic. Aşa că m-am interesat un pic.

Consulatul Lunii sau Adelina şi crocodilii de mlaştină s-a publicat de curând, în 2025. S-a clasat pe locul doi în Top 5 cele mai vândute cărţi ale Humanitas Junior la Bookfest. Şi este un roman minuscul, în două părţi, destinat copiilor de la 8 ani în sus şi adulţilor de la 108 ani în jos – după cum scrie chiar pe pagina de gardă a volumului.

Deci trebuia să mă conving cu ochii mei.

Şi i-am dat dreptate lui F.: o fată vede un crocodil, apoi oraşul este invadat de crocodili, apoi fata îi alungă pe crocodili cu o poezie – şi jumătate din povestea asta este relatată de un motan vorbitor.

Ce i-a scăpat lui F., însă, a fost alegoria din spatele crocodilului. Şi nici nu avea cum să o înţeleagă, ei şi întregii ei generaţii lipsindu-le referinţele necesare. Am găsit, via Agerpres, un comentariu al unei doamne profesoare din Bucureşti care sintetizează foarte bine:

Am trăit, copil fiind, în lumea crocodililor, în lumea condusă de crocodili. Am spus la școală ode crocodiliene, așa cum erau obligați să spună copiii [din carte]. Toate materiile erau infestate de acest mâl al ideologiei și știu ce înseamnă asta, așa cum probabil că știți și dumneavoastră.

Prin urmare, fără experienţa comunismului (a momentului său de fatalitate decembristă şi apoi a transformării în post-comunism) – directă, a bunicilor, sau dobândită, a părinţilor –, pentru F. şi generaţia ei devine complicat să decodeze corect şi complet mesajul lui Vişniec. Dar îndemnul salvator vine tot de la doamna profesoară:

[…] este o carte foarte importantă pentru adulți, pe care ei trebuie s-o citească ca să știe că, dacă răul intră în lume, intră cu permisiunea lor.

Este o carte într-adevăr extraordinară pentru copii, […] care au libertatea și poate că nu conștientizează atât de mult cât de importantă este ea, pentru că libertatea stă în miezul cuvintelor noastre, care sunt arma prin care ne putem salva. Trebuie să spunem adevărul, să nu fim lași, să nu fim ipocriți, să nu ne punem permanent măști.

Extraordinară şi foarte importantă sunt vorbe cam mari, însă, dincolo de ele, ideea e foarte bună: copiii nu trebuie să se ferească de cărţi şi de cuvinte – fie că le citesc sau chiar le scriu –, fiindcă ele au o putere uluitoare de a construi şi de a prăbuşi lumi.

De mai multă vreme mă preocupă aceste întrebări: cum le-ar putea fi explicate copiilor catastrofe geopolitice? Sau instaurarea lentă a unei dictaturi? Sau acumularea laşităţilor într-o lume care nu mai vrea să-şi apere libertatea? Nu ştiu în ce măsură am reuşit, dar am încercat să scriu această poveste pentru copii peste 8 ani şi… sub 108.

Matei Vişniec

Aş spune că lui Vişniec nu i-a ieşit tocmai ce şi-a propus, dar cred că prin romanul său minuscul – uneori absurd, alteori poetic şi profund, scris cu fină ironie – le propune copiilor un joc al cuvintelor. Unul pe care să-l dezvolte singuri, pornind de la sfaturile motanului Sleepy pentru toţi cei doritori să scrie o poezie, o povestire sau un roman:

Există patru mari etape. Aceste etape sunt extrem de importante. Ele sunt, de fapt, esenţiale. Şi dacă nu le respecţi în ordinea lor precisă – nu poţi să devii scriitor.

Prima etapă: să-ţi cumperi un caiet şi un pix.

A doua etapă: să deschizi caietul şi să scrii un prim cuvânt pe prima pagină, în stânga sus.

A treia etapă: să asculţi ce dorinţe are acel prim cuvânt şi să scrii pentru el, imediat după el, un al doilea cuvânt.

A patra etapă: să asculţi ce încep să povestească împreună cele două cuvinte şi să le ajuţi să înainteze în poveste, scriind un al treilea cuvânt după primele două.

[…] Atunci când ai avut curajul să scrii un prim cuvânt, al doilea se scrie mai uşor. Iar între primul cuvânt şi al doilea cuvânt se crează întotdeauna o relaţie. Iar al treilea cuvânt se va scrie şi mai uşor, pentru că el s-ar putea să fie rezultatul relaţiei dintre primul şi al doilea cuvânt.

Trebuie să înţelegi că înăuntrul cuvintelor există viaţă. Iar atunci când le scrii, pagina albă începe să colcăie de viaţă. În timp ce scrii trebuie să şi asculţi viaţa din cuvinte şi să o transcrii.

[…] Uneori, după ce scrii un cuvânt sau o frază, ţi se poate întâmpla să te blochezi. Dar nu e grav. Trebuie să laşi cuvântul sau fraza să dospească. Cuvintele dospesc la fel ca aluatul atunci când faci pâine. Aluatul, după ce îl frămânţi bine, trebuie lăsat un timp ca să crească. Aşa trebuie să faci şi cu cuvintele scrise în caiet. Le laşi singure câteva ore, sau chiar o zi. Apoi te întorci la ele şi vei vedea cum brusc în mintea ta se face lumină, vei şti cum trebuie continuată povestea.

— Dar cuvintele dospesc în caiet, sau în mintea mea?
— Şi, şi…

Prin urmare şi deloc de mirare, Consulatul Lunii este… errr… asta scrie-n carte, nu mai trebuie să reiau aici. No spoilers :) Well, no major spoilers :))

— Acuma-ţi faci griji de spoilere, după ce-ai spus din primul paragraf că Adelina îi alungă pe crocodili?

P.S. Cât despre DE CE a primit F. Consulatul lunii în lista de lecturi, pare-se că Vişniec va face o vizită la Iaşi, iar copiii vor avea parte de o întâlnire cu scriitorul. Ar fi al doilea autograf pe care F. îl aduce acasă (după cel al lui Cosmin Perţa, pe o altă cărţulie). Încep să devin invidios…