Carte - Cititorul din peșteră (Rui Zink, 2010)

Cititorul din peșteră relatează, cu umor și fără ostentație moralizatoare, aventura unui adolescent debusolat care ia partea la căutarea creaturii fabuloase Anibalector — reușind în schimb să se descopere pe sine călătorind prin lumile literaturii.

Volumul mi-a atras atenția mai demult, pe raftul unei librării, dar am avut marea surpriză ca F. să vină cu ea acasă de la bibliotecă săptămâna asta — profa de română tocmai ce le-o indicase ca următoarea pe lista lecturilor obligatorii din clasa a cincea.

Dacă aceasta este o carte pentru tineri sau pentru adulți e chiar întrebarea din nota de final a autorului. Tot el încearcă un răspuns, care nu prea ajută: depinde.

Și îi dau dreptate: lectura e amuzantă și are ritm, dar conține și referințe la opere mai degrabă necunoscute cititorului de rând, cărțile având obiceiul ăsta de a dialoga între ele. Însă "pastilele" de înțelepciune presărate iscusit ici și colo sunt și pe înțelesul celor mici — cartea dovedindu-se, din punctul ăsta de vedere, foarte "citabilă". Câteva mostre mai jos:

Adevărata libertate, chiar cea adevărată, este lectura. Când scriu sunt prizonierul stilului meu, al micuței mele lumi interioare, al micuței mele lumi exterioare, al temelor care mă obsedează, al temelor pe care le pot atinge fără să par disonant. Dar când citesc... Ah, când citesc, alta e discuția! Și ce discuție frumoasă e asta! Nu există îngrădiri — doar miile de ani de cuvinte și imaginație, ai generațiilor și generațiilor de scriitori.

Toată lumea fură de la cineva: bani, idei, muncă, timp, răbdare, viață chiar. Numai sufletul nu se fură, pentru că el poate fi doar cumpărat, sau, mai bine zis, vândut de către însuși stăpânul său — ceea ce, de altfel, mulți dintre noi fac cu destulă plăcere și, aș spune eu, la un preț suficient de modic.

Evident, așa vorbește un hoț. Dacă aș fi o persoană cinstită, aș spune poate că esența societății este virtutea și că nu există virtute mai frumoasă decât respectul pentru proprietatea semenului. Sau, încă și mai bine, micul respect. Micul respect e întotdeauna foarte frumușel.

Timp și răbdare, două lucruri care, împreună, fac aproape cât inteligența.