Carte – Albastrul dintre cer şi ape (Susan Abulhawa, 2015)

1948. Beit Daras este un sat musulman aflat la 40 de kilometri nord de provincia Gaza. Localnicii trăiesc în armonie cu natura şi cu istoria veche a Levantului – cu tradiţiile, gusturile, credinţele, farmecele, ruinele şi ţesăturile care au făcut din ţărmul estic al Mediteranei unul dintre leagănele culturii şi civilizaţiei – şi cu evreii din zonă.

Nou-înfiinţatul stat Israel începe expansiunea teritorială. Beit Daras este atacat, jefuit şi distrus ca parte a unei campanii de intimidare şi alungare a musulmanilor – preludiul primului război israeliano-arab.

Familia Baraka caută salvarea într-o tabără de refugiaţi din Gaza. Fugii disperate îi supravieţuiesc doar tânăra Nazmiyeh şi fratele ei Mamdou. Mama lor se sacrifică pentru ca Suleiman, duhul care sălăşluieşte în ea, să-i poată salva pe ceilalţi. Sora lor, Mariam, cea cu ochi în culori desperecheate, este executată de sionişti într-o scenă de o cruzime sufocantă. Nazmiyeh, cu trupul răvăşit de soldaţi, de pe care se scurg sângele palestinian şi sperma evreiască, nu poate împiedica nenorocirea. Mamdou este împuşcat într-un picior, o rană care-l va lăsa şchiop pentru totdeauna.

Violenţa şi macabrul au atras publicul întotdeauna. Însă nu aici stă forţa scriitoarei Susan Abulhawa. Romanul ei, tradus în peste 20 de limbi, transformă răul şi durerea în speranţă, supravieţuire, frumuseţe sufletească, demnitate, iubire nemărginită şi, inevitabil, renaştere. Infirmitatea lui Mamdou devine cântecul mersului şchiopătat al unui bătrân, de care se agaţă un suflet nou – nepoata sa Nur. În urma traumei suferite, Nazmiyeh va vorbi mereu cu Mariam, dar asta nu o împiedică să devină unul dintre stâlpii taberei de refugiaţi, toţi cei din jur învăţând să-i respecte înţelepciunea care transcede graniţele vieţii şi ale morţii.

Eu sunt o lacrimă…
Copil palestinian rănit,
Ce şi-a pierdut părinţii.
Eu sunt un ţipăt…
Fată musulmană şi mamă şi bătrână.
Eu sunt tragedia naţiunii
Şi mama tragediilor… Eu sunt o inimă
Suferind de durere.

Povestitorul este Khaled, nepotul lui teta Nazmiyeh (în arabă, în special în dialectul levantin, teta înseamnă bunică), băiatul care se naşte însemnat cu o şuviţă albă în păr – şi se transformă într-un conduit al frustrărilor şi suferinţei poporului palestinian, care-i împing sufletul în albastrul nemărginit dintre cer şi ape. E un spaţiu între lumea celor vii şi lumea umbrelor, între trecut şi prezent, de unde membrii familiei veghează unii asupra altora nepăsători la trecerea timpului.

O, găseşte-mă,
Voi fi în acel albastru
Dintre cer şi ape,
Unde timpul este numai acum
Şi unde pentru totdeauna
Curgem precum un râu.
O, găseşte-mă
Acolo unde-i mereu ziuă
Şi mereu noapte.
Nu există ore aici,
În albastrul
Dintre cer şi ape.
Nu există ţări aici,
Nici soldaţi
Nici suferinţă sau bucurie,
Ci doar albastrul dintre cer şi ape.

E un cântec ieşit din Mediterana ca să danseze la mal, în universul strâmt şi chinuit al Gazei, pe care scriitoarea îl zugrăveşte cu o sensibilitate înduioşătoare, transformându-l într-un loc în care totul pare posibil.

Incertitudinile şi precaritatea bătrâneţii, o boală în remisie în trupul unei mame, taţi şi fraţi fără slujbă, un fiu care se întorcea după o viaţă în detenţie, un copilaş într-un pântec de femeie nemăritată şi viitorul promiţător al unei fetiţe; mărginite de o mare şi de nave de război la vest, de garduri electrificate şi lunetişti la est, şi de armate formidabile la capetele din nord şi sud. Toate puteau fi mântuite.

Albastrul dintre cer şi ape este o ficţiune ca o ofrandă dulce-amară, care le oferă un nume tuturor necunoscuţilor ce suferă de pe urma conflictelor armate, războaielor şi persecuţiilor de tot felul, în primul rând din Fâşia Gaza – cea mai mare închisoare în aer liber a lumii –, dar şi de pretutindeni. E un strigăt de disperare îmbrăcat într-un stil literar terifiant, care a apărut de nicăieri (am luat cartea fiindcă m-a atras coperta) şi m-a fascinat.

Câteva zile mai târziu, Israelul a instituit pedeapsa cu moartea împotriva palestinienilor.

În abandonul acelei solitudini, puteam să vedem cât suntem de mici, cât de mic şi de lipsit de apărare era pământul nostru. Şi din această cumplită demnitate, auzeam murmurul cuvintelor unei bătrâne de demult: “Ţinutul ăsta se va ridica din nou!”

Susan Abulhawa scrie saga unei familii care suferă peste ani, generaţii şi continente, consecinţele unei politici brutale de evacuare în masă, urmărind totodată poveştile unor fiinţe capabile de sacrificii incredibile, izvorâte dintr-o credinţă şi o iubire indestructibile. Albastrul dintre cer şi ape mi-a adus aminte de alte două volume tulburătoare şi magnetice: Ultima vale verde (despre care am scris aici) şi Cartea şoaptelor lui Varujan Vosganian.

Pentru că se apropie Paştele, o sărbătoare care pentru aproape două miliarde de creştini înseamnă în primul rând speranţă, cele trei se constituie într-o teribilă lectură despre dârzenia spiritului omului în faţa celor mai cumplite provocări – într-o vâltoare de mirosuri, gusturi, cutume şi năzuinţe ale feluritelor naţii de pe acest pământ. Le ofer circuitului cărţilor în natură la preţul de 60 RON pentru întreg pachetul (plus încă vreo 10 pentru livrarea în ţară). Sunt în stare impecabilă şi mi-ar plăcea să-şi găsească pe cineva pe care să-l asalteze cu emoţiile lor.

Dacă este cineva interesat, daţi-mi de veste în comentarii sau la andrei.cojocariu@gmail.com.