Istanbul – oraş care NU este capitala Turciei (aşa cum cred mulţi dintre cei care confundă cultura generală cu reel-urile de 15 secunde de pe TikTok), fiindcă de mai bine de un secol ea a fost stabilită la Ankara – este una dintre metropolele-reper ale omenirii. În perioada când se numea Constantinopole a fost capitala Bizanţului (Imperiul Roman de Răsărit), cucerirea sa de către turci (1453, sultanul Mehmed II Fatih – cunoscut şi ca Mahomed II Cuceritorul) reverberând pentru totdeauna în istorie:
Metropola a devenit capitala Imperiului Otoman.
Căderea oraşului este elementul comun a două dintre firele narative ale Cetăţii cucului din nori, romanul din 2021 al lui Anhony Doerr pentru care găsiţi un impuls de-a-l citi aici.
Prima cădere a dus la cea de-A Doua Cădere a Constantinopolului, în 1993, când Loredana Groza ieşea, nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, dar în mod cert udă, din Marea Neagră de ruşine la vederea unei asemenea indecenţe, într-o Românie abia ieşită din cenzura comunismului.
Loredana, cu pixelii întrezărindu-se din Marea Neagră, în A doua cădere a Constantinopolului, 1993. (Sursa: orice tabloid românesc interesat de decolteul de-acum venerabil al cântăreţei)… Nu vă scandalizaţi ca iar o iau cu ţâţe şi gagici goale înainte să citiţi cartea – sau măcar articolul de faţă.
Elif Shafak numeşte Istanbulul “acest bătrân oraş frenetic” şi îl transformă în supra-personaj de roman. Splendid şi sordid, zgomotos şi aglomerat, oficial şi subversiv, în egală măsură atrăgător şi respingător…
…oraşul nu exista de-adevăratelea. Erau o mulţime de Instanbuluri […] care trăiau şi respirau unul înăuntrul celuilalt, ca nişte matrioşti care prinseseră viaţă […], care se luptau, se întreceau, se ciocneau, fiecare dându-şi seama că, până la urmă, numai unul putea supravieţui.
Era, de pildă, vechiul Istanbul, conceput să fie străbătut pe jos sau cu barca – oraşul dervişilor rătăcitori, al ghicitorilor, peţitorilor, marinarilor, al scărmănătorilor de bumbac, bătătorilor de covoare şi hamalilor cu coşuri de răchită în spinare… Şi era Istanbulul modern, o aşezare urbană năpădită de maşini şi motociclete care goneau încoace şi-ncolo, camioane încărcate cu materiale de construcţii pentru alte şi alte centre comerciale, alţi zgârie-nori, alte platforme industriale… Istanbulul imperial contra Istanbulului plebeu; Istanbulul global contra Istanbulului provincial; Istanbulul cosmopolit contra Istanbulului filistin; Istanbulul eretic contra Istanbulului pios; Istanbulul macho contra unui Istanbul feminin care o adoptase pe Afrodita – zeiţa dorinţei, dar şi a dezbinării – ca simbol protector… Apoi mai era Istanbulul celor care plecaseră demult, navigând spre porturi îndepărtate. Pentru ei, oraşul acesta avea să fie mereu o metropolă clădită din amintiri, mituri şi năzuinţe mesianice, care îţi scapă întruna precum chipul iubitei ce se topeşte în ceaţă.
Într-un interviu din 2022 pentru site-ul de călătorii Condé Nast Traveler, Elif Shafak îşi mărturisea propria ei fascinaţie pentru Istanbul:
Pentru mine, la 18 ani, Istanbulul era un oraș lichid, un râu de munte sălbatic, încă neașezat, mereu schimbător, curgător, căutător, gălăgios. Chiar și așa, am crezut că mă cheamă. Era un impuls irațional pe care nu-l puteam nici explica, nici ignora. Fără să cunosc pe nimeni, m-am mutat de la Ankara la Istanbul pe cont propriu.
Aceeaşi atracţie irezistibilă o resimte şi Leila Afife Kamile, care pleacă de acasă la 17 ani – fugind dintr-o familie care caută să ascundă un abuz sexual printr-un mariaj forţat; care, la naştere, o smulsese din braţele mamei pentru a o da celeilalte soţii a tatălui ei; care îl ascunde lumii pe fratele ei cu sindrom Down, fiindcă, după legile islamice, “rufele murdare se spală în familie”.
Dar Istanbulul o aruncă într-un bordel – şi, împotriva tuturor sorţilor, Leila îşi găseşte acolo, printre prostituate versate şi femei fără speranţă, familia pe care nu şi-o închipuise niciodată. Alte cinci suflete zdrelite, cărora marele oraş nu are să le ofere decât o viaţă amară, la marginea societăţii.
Leila era de părere că nu te poți aștepta să ai mai mult de cinci prieteni. Până și unul e o adevărată șansă. Dacă ai baftă, te-alegi cu doi sau trei, și numai dacă te-ai născut sub un cer plin de stele dintre cele mai norocoase, cu un cvintet – să-ți ajungă din plin o viață-ntreagă. Nu e înțelept să mai cauți alții, ca nu cumva să-ți pui astfel în pericol prietenia cu cei pe care poți conta.
Din această teribilă suferinţă se încheagă o altă temă pe care Elif Shafak o pune în discuţie: familia. Nu o poţi alege pe cea în care te naşti, dar o poţi construi pe cea în care vrei să trăieşti. Şi numai aceia care au cunoscut întunericul o vor putea ajuta pe Leila să găsească lumina în mahalalele nepăsătoare ale Istanbulului. Dovadă că a ales bine, cei cinci prieteni –Nalan, Zaynab122, Humeyra, Sabotaj și Jameelah – o vor înconjura cu iubire şi respect chiar şi după moartea ei, luptând să-i ofere linişte măcar în viaţa de apoi.
Fiindcă aşa începe povestea Leilei: cu trupul ei neînsufleţit abandonat într-o pubelă. Conştiinţa mai pâlpâie în creierul femeii preţ de 10 minute şi 38 de secunde, revizitând scene din viaţa în care suferinţa o întâmpinase mult prea devreme pe Leila – şi nu o mai părăsise vreodată.
Durerea e o rândunică. Într-o zi te trezești și crezi că a dispărut, însă doar a migrat în altă parte ca să-și încălzească penele. Mai devreme sau mai târziu se întoarce și ți se cuibărește iarăși în suflet.
Romanul pe care Elif Shafak îl construieşte pe mai multe planuri narative şi temporale – fără a-şi pierde în vreun moment coerenţa şi savoarea dulce-amară – se oferă cititorului în moduri diverse:
relatare vivantă a existenţei unui oraş-mozaic, la fel de agitat la jumătatea anilor 1900 ca şi în secolele de existenţă de până atunci;
anti-ghid turistic al unui Istanbul cu mirosuri şi gusturi îmbietoare, asortate cu o istorie pasionantă, dar un loc în care prea mulți cetățeni încearcă să se răzbune singuri, plătind durerea cu o durere mai mare;
cronică a unor destine tulburătoare, aduse laolaltă de abuzuri şi suferinţe provocate de o lume care îi dispreţuieşte.
Cele 10 minute şi 38 de secunde în lumea asta stranie se aseamănă ca stil cu cărţile Narinei Abgarian. Leila este firul care îi aduce împreună pe cei cinci, exact aşa cum o face şi Simon, iar Istanbulul capătă aceleaşi valenţe aproape mistice precum Maranul din celălalt roman al armencei, Din cer au căzut trei mere. O viziune narativă emoţionantă şi captivantă – ce trebuie savurată şi dată mai departe. Dacă este cineva interesat, vând pachetul de mai jos (volumele sunt practic noi şi în stare impecabilă) cu 50 RON, plus vreo 10 RON transportul în ţară.
Let me know în comentarii, sau direct pe andrei.cojocariu@gmail.com.
Îți mulțumesc că ai trecut prin Colţul cronicarului! Dacă ți-a plăcut, mai vino, abonează-te ca să vin eu la tine — și spune-le și altora!
