Capcana bunului simț
Am spus în mai multe rânduri că nu beau, nu fumez, nu mă droghez, nu ascult manele — și nici nu beau cafea, ceea ce-mi spulberă orice urmă de credibilitate.
Dar, chiar și-așa, sunt un tip defect — una dintre probleme fiind că sforăi. Nu tot timpul, dar tare. Vorba aia, eu când vreau să fluier, fluier. Cu buhaiul.
Dar am observat că eu sforăi numai când dorm. Alții sforăie în continuu, și mai ales în stare de trezie. Pe oamenii de felul ăsta îi vedem din zori și până în seară la televizor — și-i numim politicieni.
Mai ales în ultimele săptămâni și luni a fost un cor de sforăituri. Unele revoltătoare. Altele înfiorătoare. Altele patetice și leșinate. S-a făcut mult zgomot despre cum unii vor să îngroape România, în timp ce alții vor s-o facă great again. Despre cum unii vor s-o bage la colț în dreapta, pe când alții spun că spațiul vital și tărâmul făgăduinței sunt la stânga.
Cam dubioasă aluzia asta la spațiul vital (Lebensraum) chiar lângă pământul promis, când istoria ne-a arătat cum primul a încercat să-l suprime pe ultimul, nu? Well, pun intended, cum spune americanul… Cine a încercat să-și mențină echilibrul mental și să-și urmeze firul propriilor gânduri, fără a se lăsa ispitit să danseze pe sârmele iluziilor simionicușorice, a remarcat cu siguranță că, în loc de bine și rău, lecțiile istoriei sunt amestecate acum într-o pastă confuză și sleită de idei de orice semidoct dornic de atenție.
S-a bătut toba despre cum România trebuie să așa și pe dincolo — evitându-se convenabil să se dezvăluie și acțiunile concrete prin care așa-ul și dincolo-ul vor fi atinse. Dar cei care sforăie prin platourile de televiziune, confundându-le cu locuințele de protocol comode, știu că asemenea discuție e o capcană.
Capcana bunului simț. Pentru că nimic nu se poate face în lipsa unui bun simț elementar.
De asta oamenii, visând la tăriile cerului, au studiat prima dată zborul păsărilor. E de bun simț să te uiți mai întâi la profesioniști și să înveți de la ei.
De asta guvernul, visând la bani la buget, ar trebui mai întâi să se uite în ograda ANAF-ului și să înțeleagă dacă are cu cine colecta taxele pe care vrea să le crească (iar). E de bun simț să înlocuiești pilele și sicofanții care așteaptă să primească no matter what cu niște profesioniști care știu că bunăstarea lor depinde de rigurozitatea și etica muncii pe care o prestează.
Bunul simț al statului în relația cu cetățeanul. Care începe cu lucrurile cele mai mărunte. Ar putea începe, de exemplu, cu o maşină parcată pe stradă:
Ce vedem?… O mașină de la ANPC parcată abuziv într-un spațiu în care parcarea este interzisă — pentru a permite suficientă vizibilitate la trecerea de pietoni, mașinile să-i observe pe cei care traversează și invers.
Ce mai vedem?… O mașină de la Agenția Națională pentru Protecția Consumatorului (adică a cetățeanului), prezentând un risc pentru siguranța participanților la trafic (adică a cetățenilor).
Deci, ce vedem, dincolo de toate astea?… Un Dorel de la stat căruia i se rupe de normele pe care toți ceilalți puleți (specie inferioară de român) trebuie să le respecte — că deh, dacă ei n-a învățat când trebuia, acuma nu conduce mașină cu inscripții oficiale. Cu alte cuvinte, vedem orice, numai nu bun-simț. (Cine s-a trezit amendat că a forțat o parcare pe lângă blocul în care locuiește, chiar dacă n-a încurcat pe nimeni, înțelege despre ce vorbesc).
Tot istoria, partea pentru care cerneala care nu s-a uscat încă, ne învață că gândirea critică a multor români ține doar de la mână pân’ la gură. Prin urmare, care mai poate fi motivația cetățeanului de a respecta niște reguli de bun-simț dacă statul care le face regulile e primul care le încalcă?
Asta este, din punctul meu de vedere, capcana bunului simț în care este prinsă România. Cu atât mai strâns cu cât civismul românesc este mai degrabă subiect de bancuri decât de luări de atitudine în public (cine s-a trezit cu frigiderul plin de carne după ce a atras atenția asupra unei impoliteți știe la ce mă refer).
Deci, cum facem să tragem statul după noi, în loc să așteptăm să ne tragă statul după el — și să-l înjurăm apoi că nu reușește —, și să facem din bunul simț o normalitate în loc de o capcană?