Când începe să moară copilăria?

Pesemne că între primul şi al doilea an de facultate, mi-am spus, nu foarte convins, întorcându-mă acasă în prima vacanţă de student. Am păşit în curtea dintre blocuri în care crescusem 15 ani alături de copiii betoanelor – şi am găsit-o neîncăpătoare, ruptă parcă dintr-o poveste cu pitici. Până şi gardul de beton care-l ascundea pe Tarzan, monstruosul câine lup născut odată cu timpul, părea un biet pârleaz de sărit în joacă.

Apoi am fost sigur că sfârşitul copilăriei a venit odată cu prima dezamăgire în dragoste, anunţată dramatic şi iremediabil – prin telefon.

I heard your voice on the line, soft like rain,
But it echoed in me like a hurricane.
You didn’t say goodbye, just let the silence fall,
And I was holding onto nothing, still pretending it’s a call.

I knew it was over, but I was stuck in between
Where the truth is quiet and the pain is unseen.
Three seconds before goodbye
I swear I saw the stars cry.

Your silence hit like thunder,
The screen went dark.
I kept dialing back just to here the tone,
But it wasn’t your breath, just a dial tone.

Cu inima frântă, am trăit câteva săptămâni ca o stafie. Au urmat altele, în care am funcţionat ca un robot programat să urmeze o rutină strictă, marcată de absenţa totală a gândurilor. Odată cu toamna am redevenit om…

…cât să pot rezista unui alt şoc prin care copilăria s-a mai şters un pic. În anul doi de facultate am descoperit că portocalele sunt nişte fructe banale, care se găsesc de cumpărat tot timpul. Nu erau ceva specific Crăciunului, cum crezusem până atunci – şi înţelegerea asta m-a tulburat mai mult decât certitudinea că nu există Moş Crăciun.

Cu fiecare iarnă săracă în zăpadă am mai pierdut ceva din copilărie, zilele de săniuş, cazematele îngheţate şi luptele cu bulgări devenind subiecte de legendă.

Tot aşa cum copilăria s-a stins câte puţin cu fiecare vară care a trecut de-atunci fără cireşe galbene sau dude. Ori cu fiecare pepene din care lipseşte gustul de altă dată.

Frânturi din copilăria mea se mai regăsesc acum în copilăriile lui F. şi S., dar sunt biete pâlpâiri aproape sufocate de tehnologia care le răpeşte copiilor de azi cea mai frumoasă perioadă din viaţa lor.

Versurile de mai sus sunt preluate şi adaptate dintr-o piesă realizată cu ajutorul AI-ului. Melodia mi se pare atât de reuşită, încât nu ştiu dacă să mă las cuprins de amintirile dulci-amare pe care mi le trezeşte – ori să mă înfior de graniţele tot mai incerte dintre om şi tehnologie.

LATE EDIT (08.09.2025)
Între timp, clipul care trebuia să apară aici a devenit indisponibil, aşa că mai las doar numele piesei, care poate fi găsită în numeroase alte variante pe YouTube:

Three Seconds Before Goodbye – Sia feat. Damian Marley