Bunica lui Răzvan

Cine n-are bătrâni, să-și cumpere — spune o vorbă. Dar ce te faci dacă bunicii ăia vor să cumpere ei tot ce prind?…

Aceasta nu este o poveste de Black Friday. Însă ar putea fi una despre reincarnare.

---

Luna decembrie e aproape, cu moșii ei — Nicolae și Crăciun. Moment numai bun ca grupurile de WhatsApp ale părinților cu odrasle prin școli să ia foc:

— Ce să le aducă Moșul copiilor?…

Și, imediat după aceea:

— Dar doamnelor [învățătoare/profesoare]?

De multe ori, prima întrebare alunecă în derizoriu, în timp ce pe ultima se “prestează” consum nervos din greu.

Cea care aprinde scânteia acestor discuții este bunica lui Răzvan. O știți?… Dar cine n-o știe?!…

Când am cunoscut-o eu, Răzvan era elev într-o școală generală din Bacău — iar bunică-sa mâna dreaptă a învățătoarei și, mai târziu, a dirigintei. Finanțele clasei treceau prin mâna ei, mai precis prin folia de plastic în care se îndesau plicuri cu bani și nelipsitul caiet de matematică plin cu liste de tot felul.

La început, lumea s-a bucurat de un așa noroc. Chestiile alea administrative erau enervante, cereau timp și, uneori, învoieli de la serviciu — dar bunica lui Răzvan era mereu zâmbitoare și dornică să se ocupe.

Momentele în care intervenția femeii era salvatoare erau clasice: la începutul anului școlar, când mai trebuia reparat câte ceva prin clasă (întru susținerea învățământului românesc gratuit); la sfârșitul anului, când rezultatele copiilor trebuiau răsplătite cumva; între cele două momente, dacă apărea vreo excursie, ori învățământul gratuit mai cerea bani la fondul clasei.

Apoi lumea a început să observe că femeia era croită pe tiparul mai des, mai mult, mai mare. Prilejurilor de cotizație consacrate li s-au adăugat, rând pe rând: 8 Martie, iepurașul de Paște, 1 Iunie, Moș Nicolae, Moș Crăciun și, mai ales, ziua de naștere a doamnei. Pentru fiecare bunica lui Răzvan avea nenumărate idei — și pentru fiecare solicita contribuția părinților, deoarece ar fi un gest frumos, nu?

După ce Răzvan a plecat la liceu, nu mai știu dacă bunica l-a urmat. Spre exemplu, în clasa mea de liceu, casier era unul dintre noi și ne gospodăream singuri — cu tot cu “ingineriile” pe care am învățat să le facem cu banii de la fondul clasei, a fost minimul de educație financiară pe care ni l-a oferit școala. Dar divaghez…

Spuneam că nu știu dacă bunica lui Răzvan a mers după el la liceu. Dar știu sigur că am întâlnit-o reincarnată în mai toate clasele în care prieteni și cunoscuți își au copiii. Același spirit de inițiativă, aceeași vervă a ideilor, aceeași dăruire în a le pune în practică și aceeași nonșalanță în a cere alți și alți bani — for all the wrong reasons.

Da, e bine să ai un “descurcăreț” ca ăsta. Dar când, din toată agitația pe care o stârnește, se pierde din vedere interesul copilului — singurul care contează —, stai și te întrebi cât bine face, în realitate, bunica lui Răzvan.

Pentru că am sesizat că acolo unde bunica lui Răzvan e mai înfiptă și diversele atenții mai consistente — acolo calitatea procesului educațional lasă loc de mai multă îndoială. Și e firesc să se întâmple astfel, oriunde răsplata se acordă gratuit și nu “la schimb” cu un efort pe măsură.

Deci bunica lui Răzvan există pentru că părinții îi hrănesc energia — că, deh, unde e mai comod decât în brațe la bunica?… De-aici și până la comparația cu un monstru de-al lui Stephen King care se hrănește cu frica oamenilor (sau mai degrabă cu spiritul de turmă și obediența lor oarbă) nu mai e decât un pas, așa că mai bine mă opresc.

Dar e clar că nu toate bunicuțele sunt ceea ce par a fi. Prin urmare, cine n-are bătrâni… să caște ochii bine înainte să și-i cumpere.