Basme horror-violent-erotice

Poveste în patru părţi cu textul meu şi poze de la sor-mea

I. Poveştile copilăriei

Copilăria mea cu o mie şi una de nopţi s-a construit cu poveştile Fraţilor Grimm şi ale lui Hans Christian Andersen; cu miturile Greciei Antice; cu legendele nemuritoare despre Ghilgameş, Roland, El Cid, Arthur, Masa Rotundă şi Inelul Nibelungilor; cu basmele Bihariei despre oamenii şi bestiile ei neîmblânzite. cu relatările lui Sven Hassel despre ororile războiului, de pe front, dar şi din spatele lui.

Nu erau foarte multe opţiuni, dintre ele se alegeau şi se făceau cadouri cu cărţi, într-o vreme cu opţiuni de divertisment limitate. Astăzi, sunt o mie şi una de povestiri la îndemână, din toate colţurile lumii, însă prea puţină lume le mai citeşte.

Atunci nu realizam, dar erau poveşti extrem de violente. Vrăjitoare, cotoroanţe, hârci, zmei, căpcăuni şi alţi monştri dezmembrau, eviscerau şi devorau oameni. Oamenii înşişi dezmembrau, eviscerau şi – în general – îşi torturau în fel şi chip semenii. Femeile erau siluite, copiii lăsaţi orfani. Fetiţele cu chibrituri mureau îngheţate înainte ca omenirea să fi cunoscut ghetourile nazismului şi lagărele de exterminare ale Holocaustului.

Cine ştie cum ne imaginam noi toate astea, ce chipuri luau în mintea noastră Ileana Cosânzeana sau Muma Pădurii din basmele horror-violente ale copilăriei?

II. Povestea cu sor-mea

M-am întrebat deseori cum ar fi fost să am o soră. Bine, nici cu un frate nu e o situaţie foarte clară, fiindcă experienţa cu V. a fost una cu totul excepţională – şi, prin asta, needificatoare.

Crescând printre copiii betoanelor, o gaşcă numai de băieţi, întrebarea a apărut la liceu, când am cunoscut-o pe Oz. După patru ani în care am gravitat unul în jurul celuilalt într-o relaţie sinuoasă, am plecat la facultate. Adică ea la Cluj, eu la Iaşi. Acolo (sau mai degrabă aici, fiindcă n-am mai plecat) mi-am spus că mă consum prea mult cu întrebări şi că ar trebui să mă bucur de ceea ce aveam în mână. Adică un sân, o bucă sau vreo comoară îngropată în adâncuri calde.

Am absolvit, m-am angajat în bancă (n-a fost atât de simplu precum sună) şi am lucrat zece ani în colective în care eram singurul băiat, printre femei care-mi puteau fi orice, de la surori mai mari, la mame şi mătuşi. Aşa că întrebarea, atât cât mai supravieţuise într-un colţ al minţii, s-a şters de tot.

Apoi, în 2023, soarta – luând forma feed-ului de Substack – mi-a scos în cale blogul unei tipe care face fotografii şi scoate dinţi (da, ştiu, din tot ceea ce implică munca unui medic stomatolog, asta e singura definiţie care a prins). Din perspectivă economică, probabil că ordinea e inversă, dar cert este că, spre fericirea tuturor, pozele şi dinţii pot exista independent, fără să transforme un blog într-o colecţie de radiografii dentare. Sau… cine ştie, poate dacă erau poze cu dinţi, înţelegeam mai multe...

Fiindcă nu mereu pot să decodez fotografiile ei. E artistă cu expoziţii în nu-ştiu-câte-ţări, are aparat din ăla şmecher (şi mă îndoiesc că doar unul), povesteşte în scrisori cu un tip din Anglia despre lumini, umbre, unghiuri şi duble expuneri (un proiect vizual care, şi el, va deveni parte a unei expoziţii la Londra) – pe când eu… tot ce mă taie capul este să zic DSLR şi Wow, ce mişto!... Dar cu un pic de text ici, o imagine colo, m-a prins şi am început să-i urmăresc blogul.

Apoi a început şi ea să treacă prin Colţul cronicarului. La început mai rar, apoi mai des, până când a scris undeva, într-o conversaţie (şi-mi dau pumni că nu mai găsesc unde, ca să vă convingeţi că nu-i doar o fantezie de-a mea) că eu sunt, practic, un fel de frate mai mic al ei de pe Substack. Cel mai probabil, ea insinua că vede însemnările mele ca pe nişte lucrări de artă naivă, de copil, dar… A zis? A zis!

Aşa am ajuns eu să am o soră.

Şi, într-o bună zi, sor-mea de pe net mi-a arătat un sân.

III. Povestea cu sânii sor-mii

Ca lucrurile să nu alunece într-o direcţie dubioasă, ea nu este sor-mea – ci unul dintre modelele ei, specializată chiar în fotografie de nud. Sânul parţial dezgolit şi ceva din privirea ei m-au fascinat şi mi-au rămas în minte mult după ce fotografia s-a pierdut în arhivă.

Cum românul este cunoscut pentru mintea lui cea de pe urmă, mult mai/prea târziu mi-a venit ideea unei mici expoziţii a sor-mii în Colţul cronicarului. I-am scris, ea a acceptat – însă apariţia aceea fulgurantă părea pierdută pe vecie. Iar fără ea, nu aveam nicio hARTĂ de agăţat în cui.

În acest moment, sor-mea s-a dovedit cea mai cool soră mai mare din lume: încercând să se orienteze după descrierile mele aproximative, a început să-mi trimită poze cu sâni. Mai mici, mai plini, mai tineri, mai impetuoşi, mai versaţi – cu o frenezie demnă, poate, de o cauză mai bună… Oare câţi băieţi se uită împreună cu sora lor mai mare la ţâţele altor femei?

Printre mostre s-a strecurat, însă, torso-ul de mai jos – şi el m-a scos complet din “film”.

Pe lângă faptul că imaginea reuşeşte să mă trimită cu gândul direct la fotografia unei biete femei dezbrăcate într-un lagăr de exterminare nazist…

Cred că e prima poză cu o femeie goală pe care am văzut-o când eram copil, răsfoind una dintre cărţile bunicului meu despre cel de-Al Doilea Război Mondial; nefericita aceea era mai mult un sac de oase, dar nu pot să nu mă gândesc că poate aşa ar fi arătat şi ea – un trup sănătos, un sân plin şi atrăgător – dacă n-ar fi avut ghinionul să se nască evreică în cel mai negru moment al istoriei.

…mi-am dat seama că bunăvoinţa sor-mii avea toate şansele să mă transforme într-un obsedat sexual.

Aşa că am preluat eu iniţiativa căutării. Ştiam că voi găsi fata dispărută printre însemnările de pe blogul de Substack al sor-mii – iar ea s-a dovedit din nou extrem de înţelegătoare, oferindu-mi acces deplin la materialele ei. Iarăşi, numai o soră cool îl lasă pe frate-su mai mic să-i cotrobăie prin arhivă în căutare de ţâţe.

IV. Basme horror-violent-erotice

Am găsit destul de repede ceea ce căutam. Dar tot răsfoind blogul sor-mii am descoperit altceva total neaşteptat: personajele din poveştile copilăriei.

O prinţesă care-şi omoară timpul în aşteptarea ursitului, privind depărtările din înălţimile castelului ei.

Şi probabil că orizontul e pustiu fiindcă voinicul zace printr-o vâlcea, dezmembrat şi eviscerat de vreun zmeu; când obiectivul intră în intimitatea fetei, descoperă o privire în care se insinuează tristeţea şi regretele nerostite.

Ielele sunt printre cele mai cunoscute apariţii din folclorul românesc. Tinere fecioare, despletite şi frumoase, dar capricioase şi rebele, supranumite Stăpânele Vântului, sunt considerate zânele rele ale mitologiei româneşti, iar horele lor nebune trebuie să rămână ascunse muritorilor de rând. Sor-mea a surprins-o, însă, pe una dintre iele (See what I did there?).

Vrăjitoarele malefice şi urâte – care hălăduiesc în păduri întunecate, ademenesc oameni nevinovaţi cu mere otrăvite, sau răpesc copii şi-i mănâncă – au fost cândva nişte fiinţe superbe, care au trăit o mare dezamăgire, iar de-atunci gândurile de răzbunare le-au urâţit chipul şi sufletul.

Fata săracului cea isteaţă a lui Petre Ispirescu, chemată la curtea boierească nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, n-a fost nicicând mai sexy, cu câteva tatuaje discrete.

Nici îmbrăcată, nici dezbrăcată e o ipostază teribilă, în care se amestecă deopotrivă forţa, feminitatea, determinarea, vulnerabilitatea, voinţa şi senzualitatea – iar vulgaritatea poate lipsi cu desăvârşire. Cum se întâmplă în imaginea de mai jos, unde le văd întruchipate laolaltă pe Sfânta Vineri şi Vitoria Lipan. Despre ţesătura udă, devenită străvezie, se poate scrie un întreg eseu.

Şi ca să fie cu happy ending (da, ştiu, vă gândiţi la o prostie – de aia nici n-am mai scris-o pe româneşte), sânul de la care a plecat toată tărăşenia asta a fost reunit cu fratele său geamăn.

Toate fotografiile sunt realizate de sor-mea şi au fost preluate cu acordul autoarei – dar, aşa cum am precizat la început (dacă v-aţi păstrat concentrarea, poate vă mai amintiţi), acesta e numai preludiul preambulul micii expoziţii a soră-mii din Colţul cronicarului.

Vernisajul va avea loc mâine. Vă rugăm reveniţi!, cum se spune la orice ghişeu onorabil din România.

Până atunci, pe sor-mea o găsiţi aici pe Substack, ori la Cluj – unde dinţii se scot cu artă –, sau aiurea, prin vreo galerie de artă vizuală.