Baseline 2026

O însemnare prilejuită de câteva articole pe care le-am citit săptămâna asta – şi de o discuţie cu un cumătru. Că nu toţi cumetrii mei sunt nebuni liberi care inscripţionează maşini cu şurubelniţa…

Articolele, care mai jurnalistic sau mai umoristic, elaborează toate pe seama cocktail-ului care a dat frisoane Europei în acest început de an: Trump – Groenlanda – NATO – Ucraina. Iată lista, după numele autorilor, într-o ordine complet întâmplătoare:

• Sergiu Toader

• Sebastian Dracopol

• Victor Vasile

• Andrei Luca Popescu

Deşi eu nu-i citesc neapărat pentru asta (ci, mai ales, fiindcă sunt oameni care ştiu să culeagă informaţii, să le proceseze şi să gândească, să formuleze idei – mai degrabă decât concluzii – şi să le transmită într-o formă coerentă, care îndeamnă mai mult la dialog, decât la clinciuri veninoase), toţi cei patru au validat ce am înţeles eu în ultimele săptămâni:

S-a spart o bulă. Una în care am trăit vreme de 80 de ani.

Aici apare în discuţie cumătrul meu, care m-a sunat să afle dacă ne sincronizăm şi la vară pentru o vacanţă împreună, după excursia à la grec din 2025. Cum planurile pentru anul ăsta nu par că se aliniază, am ajuns să discutăm despre 2027 (cu un circuit prin Polonia, tot cu maşina) şi despre viitor – şi, cumva, conversaţia s-a transformat într-un minicurs de istorie. În timp ce eu frecam una dintre băi, iar el făcea aprovizionarea săptămânală într-un supermarket, am zis aşa:

Primul episod al Războiului Mondial (blockbuster-ul care a rulat pe ecranele din întreaga lume mai bine de 30 de ani, între 1914 şi 1945) a fost declanşat de tensiunea acumulată între viziunile imperialistă şi liberală asupra lumii. Ceea ce a început ca un fel de război de duminică (cu soldaţi zâmbindu-le larg spectatorilor care îi urmăreau din tribune, adăpostiţi sub umbreluţe de soare) s-a transformat într-un carnagiu, căruia i s-a pus capăt prin Tratatul de la Versailles.

Lumea a răsuflat uşurată, fără să-şi închipuie vreo clipă că acolo şi atunci se sădeau seminţele unui conflict şi mai devastator.

Al doilea episod al Războiului Mondial a fost declanşat – atât în Europa, cât şi în Extremul Orient – de orgolii rănite, transformate în ură rasială (Germania), sau dublate de o foame pentru resurse (Japonia). Pe parcursul lui s-au conturat doi protagonişti la scară globală – SUA, prin tehnologie, şi Rusia (Uniunea Sovietică), printr-o aparent inepuizabilă resursă umană –, care au condus lumea spre o pace necesară, dar incomodă.

• Pentru cine are ochi să vadă şi urechi să audă, una dintre marile lecţii ale istoriei este că nu-i de-ajuns să poţi să duci un război, trebuie să ştii şi cum să-l închei.

Şocul Războiului Mondial a fost atât de mare, mai ales prin segmentul său cu nazism şi Holocaust, încât omenirea a spus Nevermore!, rescriindu-şi ierarhiile – cu America în rol de superputere garantă a păcii globale, câştigat în primul rând cu “argumentul” armei atomice.

Din pacea încrâncenată care a urmat, cu SUA şi Rusia scrâşnind din dinţi şi mârâind una la alta, s-au născut NATO şi Cortina de Fier. Prima a rezistat, a doua s-a destrămat – şi lumea, în special Europa, a avut încă un motiv să parieze pe America.

De vreo câţiva ani, însă, pariul s-a transformat într-unul păgubos. În timp ce Europa leagă capacele de plastic de gâtul PET-urilor, se luptă cu paiele din plastic şi elimină plicuţele din plastic pentru sosurile de fast food, pe restul globului orgoliile tresaltă din nou: China vrea să domine prin soft power, Rusia vrea să-şi recapete anvergura sovietică prin brute force – iar mama tradiţională a răniţilor, America, a început să se gândească mai mult la ea însăşi.

Veteranii celui de-al Doilea Război Mondial sunt tot mai puţini. Supravieţuitorii Holocaustului la fel. Grozăviile care au fost odată rămân fără martori, iar generaţiile prezentului le decodează altfel – dacă nu încep chiar să le uite. Liniştea care trebuia să ne vindece de ororile născute din ura omului faţă de om n-a fost pentru totdeauna, ci s-a dovedit numai o bulă. A ţinut, e drept, mai mult decât cei zece ani ai Reich-ului milenar, dar lumea s-a frânt din nou în interese mai mici sau mai mari.

Pare că granzii SUA, China şi Rusia au un agreement tacit ca fiecare să-şi vadă liniştit de-ale lui pe tarlaua sa. “Cei puternici fac ce pot, iar cei slabi suferă ce trebuie”… Europa, din păcate, nu se află la masa granzilor – ba chiar s-a trezit dintr-odată între ciocanul american şi nicovala rusească. În situaţia asta cât se poate de încurcată, România nu-l are decât pe Grindeanu, “care ar vrea să rezolve criza internațională ca la nunta cu manele: dai banu’, bei cu nașu’ mare la masă. Nu găsim noi un miliard de dolari, la cât se fură în țara asta?”

De aici pornim în 2026. Ăsta e baseline-ul.