Azi, ieri, cealalalaltă ieri

Câteva evenimente majore au zguduit recent lumea:

Astăzi, USR i-a retras Elenei Lasconi susţinerea şi fondurile pentru campanie, anunţându-şi sprijinul pentru Nicuşor Dan.

Era previzibil. Pălăria de preşedintă a unei ţări e prea mare pentru Elena Lasconi. Ceea ce s-a întâmplat în noiembrie-decembrie 2024, când l-a surclasat pe Ciolacu la vot a fost un eveniment de tipul lightning in a bottle – care putea fi fructificat doar într-un tur doi al acelor alegeri (când mulţi, ca mine, de altfel, ar fi votat-o în disperare de cauză). Odată răsuflată povestea aceea…

• Adică OK, într-un final Georgescu n-a ieşit, dar nici n-am învăţat nimic din întâlnirea de grad zero cu glonţul care ne-a trecut pe la ureche. Drept dovadă, la rejucarea din mai, personajele centrale par a fi Simion şi Ponta. Adică rău sau mai rău, nu neapărat în ordinea asta.

…mi-era clar că "momentul Lasconi" a trecut. În plus, era evident că apariţia lui Nic’şor în cursa prezidenţială însemna canibalizarea unei felii din electoratul lui tanti. Şi cum, de bine, de rău, palmaresul primarului cu faţă de căţel abandonat în ploaie e net superior celui al primăriţei care se roagă universului, cineva trebuia să cedeze – de bunăvoie sau cu forţa.

Ieri, o cruce de şapte tone a fost montată pe o turlă a Catedralei Neamului.

Sunt convins că pe Dumnezeul despre care am învăţat (sau, mă rog, pentru acurateţea istorică, au încercat unii să mă înveţe, fără să reuşească mare lucru) că înseamnă spirit şi nu trup nu l-a trecut nicio emoţie. După cum sunt convins că nici neamul căruia i s-a ridicat o catedrală cumva cu forţa n-a simţit ceva anume. Poate doar s-a întrebat – o dată-n plus – prin ce e mai folositor mausoleul ăla decât grădiniţele, şcolile, dispensarele sau spitalele care se puteau construi ori renova cu sutele de milioane de euro care au fost îngropate acolo. În schimb, ştăbimea BOR şi-a frecat mâinile, cu mulţumirea celor care ştiu ei mai bine ce-i place şi ce vrea Dumnezeul românilor – cam tot aşa cum talibanii ştiu precis ce-i place şi ce vrea Dumnezeul afganilor şi pakistanezilor.

Acum câteva zile, Moş Trump a zis şi el că ştie cel mai bine cât valorează lumea pentru americani şi America pentru lume, scumpind preţurile la raft pentru toate produsele de pe taraba lui prezidenţială – ducând lumea, dar în primul rând pe americani, în pragul recesiunii.

Dacă un apus de soare e un răsărit văzut de la spate (teorie a conspiraţiei din muzica românească), atunci o criză nu e nimic altceva decât o oportunitate. Cum ar fi, în cazul ăsta, o oportunitate de a reduce numărul turiştilor de dincolo de Atlantic care pot intra în Italia, Spania şi alte zone ale Europei grav afectate de turismul excesiv?

Întreb şi eu mai mult de dragul conversaţiei, deoarece una dintre profeţiile economiei spune că he who starts a price war will lose the war. Poate nu imediat, dar pe termen lung. Fiindcă prima reacţie a celorlalţi participanţi din piaţă va fi conform dictonului ochi pentru ochi – iar Gandhi observa că an eye for an eye will only make the whole world go blind.

În toată agitaţia asta, întrebarea mea ar fi cum mai rămâne cu războiul din Ucraina? Ştiţi, ţara aia pe care un bully a transformat-o în sac de box – ori sperietoare de ciori pentru o Europă care şi-a dat seama că a crezut prea mult în Statele Unite cele născătoare de mesia cu faţa portocalie.

Cu alte cuvinte, după ce Trump a servit lumii gogoaşa cu pacea făcută pocnind din degete, după ce Rusia i-a gâdilat orgoliul lui Trump şi-apoi i-a zis că pacea lui e bună, dar în alte condiţii, după ce Trump a arătat că înţelegerea lui despre mersul lumii este să-şi arate fundul şi apoi să aştepte ca toţi să-l pupe-n cur…

These countries are calling us up. Kissing my ass. They are dying to make a deal.“Please, please sir, make a deal. I’ll do anything sir.”

…Europa are cât de cât o idee despre ce trebuie ea să facă?