Sebastian se întreba recent de unde au românii bani — și nici el, nici cei care-l citim nu am reușit să găsim un răspuns pe deplin convingător.
Însă acum am găsit eu o explicație, de a cărei validitate sunt ferm convins. Atât, doar, că se aplică numai la un capăt al spectrului — acolo unde se găsește țara lui Petru, Luca și Matei, acolo unde oamenii își încep ziua cu bere la PET la crâșma de la parterul blocului și o încheie cu happy-hour-ul de la covrigărie:
SGR.
Este cel mai mare proiect de economie circulară din România, până în acest moment, care va face țara mai verde, mai curată și mai responsabilă.
returosgr.ro
Din câte știu eu, dintre marii comercianți, Kaufland sunt singurii care, în cadrul faimosului sistem de garanție-returnare, dau banii și cash pentru ambalajele reciclate. Cu condiția, desigur, ca mașinăriile lor să nu fie blocate. Iar dacă funcționează, să recunoască ambalajele corect. Iar dacă au făcut toate astea, să scuipe afară bonul, nu să se boțească în interior, blocând măgăoaia. Iar dacă ai bon, să nu se supere tanti de la casă, pe motiv că ea n-are bani în sertar.
Așadar, un sistem simplu și funcțional… cât de cât… cum suntem învățați noi, românii. Aproape că te și miri de ce (tot) Sebastian și mulți dintre cei care-l citesc — precum și un bătrânel extrem de fragil, dar cu o minte brici și un discurs la care Moș Biden nici nu visează, pe care l-am ajutat ieri să găsească un sortiment de bere la promoție — sunt așa de porniți împotriva lui.
Asta până când vezi cozile care se fac la aparatele cu pricina, mereu în fruntea lor fiind o persoană înconjurată de câțiva saci enormi, plini cu ambalaje. Oamenii aceia sunt cealaltă față a SGR: Sclavii Guvernului României.
Mulți dintre ei căutau în gunoaie și înainte. Acum, traiul lor mizer și clandestin a căpătat recunoaștere prin minusculul logo al ambalajelor cu garanție. Iar containerele din parcarea supermarket-ului sunt teritoriul lor, o enclavă închinată bănuțului aurit de 50 de bani — o bucată de asfalt cotropită de mizerie, fiindcă tot ce mașinăria nu primește e aruncat aiurea, pe jos, nu în tomberoanele special amenajate.
Un decor jalnic pentru scandalurile care izbucnesc negreșit în aceste cozi ale umilinței: bătrâni cu câteva sticle într-o plasă, uscându-se în căldură, strigând la cei din față, care nu mai prididesc să-și descarce sacii; cărăușii care se ceartă între ei, disputându-și automatele prea puține; copii care-și pierd răbdarea așteptând să adune bani de o înghețată. Între ei strâng nervi și nemulțumiri, care se varsă apoi asupra angajaților magazinului, degenerând în îmbrânceli, violențe și chiar capete sparte (it happened).
Cu toții sunt(em) sclavii unui sistem de guvernare românesc care excelează în a-și umili cetățenii pe care ar trebui să-i deservească. Rămân la ideea că ideea implicării populației într-un proiect pe termen lung de reciclare este OK, nu-mi cad galoanele dacă mă duc din când în când să las o pungă cu deșeuri într-un loc special amenajat, dar punerea în practică trebuie să transforme acțiunea asta într-un gest simplu și firesc. În momentul în care oamenii se încaieră ca niște nebuni pentru un pumn de fise de 50 de bani, aurul umilinței, undeva — dincolo de lipsurile tehnice ale acestui SGR șchiop — este o problemă gravă…
…a cărei soluție ar putea fi tot reciclarea. De data asta, reciclarea de materie cenușie.
România are 466 de parlamentari. La care se adaugă un președinte, un premier, 18 miniștri, nu-știu-câți secondanți în funcția de vice-, plus aparatul de lucru guvernamental (pentru care nu am reușit să găsesc un head count).
Oare reciclând atâtea sute de creiere, n-am putea obține câteva zeci de minți care chiar să gândească, să producă niște idei coerente, iar apoi să găsească metodele cele mai potrivite de punere în practică?
Bun punct de vedere!