Atelier de creație: Cimitirul statuilor

Cimitirul statuilor

Bibi crescuse. Nu mai era elevul din ultima bancă, pierdut mereu printre pagini de cărţi. Devenise un tânăr cu chip plăcut şi trup bine legat, cu întreg viitorul deschis înaintea sa. Urmase un liceu cu profil real şi apoi o facultate de economie şi nu-şi uitase niciodată visul: să descopere lumea. După absolvire, aplicase pentru un stagiu în străinătate şi plecase peste Ocean, în America, ajungând în scurt timp una dintre figurile cele mai îndrăgite din departamentul de achiziţii internaţionale al unei companii de succes.

Timpul se scursese repede şi, dintr-odată, Bibi remarcase surprins că trecuseră deja trei ani de când plecase din ţară şi mai bine de zece de când părăsise micul oraş de provincie al copilăriei. De-atunci văzuse zeci de ţări şi întâlnise sute şi mii de oameni, cu care vorbise în toate limbile pământului, în drumul înspre sau dinspre vreun aeroport.

Realizase că aeroportul fusese — în toţi aceşti ani — adevăratul lui adăpost. Fiecare nouă aventură începea după ce-şi ridica bagajele descărcate din avion şi se încheia odată cu ultimul control de securitate dinainte de îmbarcare. Bucătăria lui erau restaurantele din aeroport, dormitorul său erau saloanele VIP, living-ul său erau duty-free-urile. Acestea erau constantele vieţii lui. Orice altceva era efemer, mereu în schimbare.

Brusc, Bibi se simţise obosit. Descoperise lumea şi îi aflase tainele, dar plătise preţul singurătăţii şi al vieţii mereu pe fugă. Avea nevoie de o pauză, de un refugiu din calea trecerii inexorabile a timpului. Îşi luase o vacanţă pe termen nedefinit şi zburase în ţară cu primul avion. La aeroport închiriase o maşină şi se îndreptase spre munţi.

Ajunse pe înserat. Nici nu ştia dacă mica localitate C., pierdută cum era la poalele munţilor, figura măcar pe hartă. Era unul dintre locurile unde timpul, în curgerea lui nestăvilită, pornise cândva pe altă cale, lăsând tot, pământuri şi oameni, într-un gol al istoriei.

Într-un timp, pentru acel petec de lume, oamenii luptaseră şi vărsaseră sânge, dar nu mai era nimeni să spună cum şi de ce se petrecuseră acele epoci. Vremurile îi culcaseră pe învingători în aceeaşi ţărână a uitării în care şi ei, la rândul lor, îşi trimiseseră odată învinşii.

Singurul semn al întâmplărilor de demult rămăsese doar imensul bolovan de piatră roasă, aşezat pe o movilă dintr-o margine a aşezării. Cândva, un sculptor visase să-l transforme într-un monument închinat strămoşilor, dar moartea subită a omului lăsase proiectul neterminat. Aşa cum le este soarta tuturor operelor vechi, dispariţia creatorului adusese faimă lucrării, transformând-o într-o curiozitate şi apoi într-un simbol al locului. Lângă uriaşul monolit se legaseră taine, se împletiseră iubiri şi se destrămaseră visuri; perechi de îndrăgostiţi număraseră stele la picioarele lui, murmurând şoapte dulci odată cu freamătul pădurii. El veghease mereu, cu forma lui ciudată, arcuită, de căluţ ascultător. Nu era un căluţ de mare, fiindcă valurile nu spălaseră niciodată acele locuri; nu era un armăsar cu foc iute în vine, căci prin trupul lui de piatră nu mai treceau decât ploile şi zăpezile veacurilor. Dar, aşa stigher şi simplu cum era, putea fi foarte bine un căluţ de şah, singurul supravieţuitor al unui imens câmp de bătălie, pe care armatele de pioni muriseră demult, iar pe regi îi spulberase istoria.

Ceva mai încolo după Căluţul de şah, calea se bifurca şi un drumeag lăturalnic ducea spre cimitir. Bibi îl urmă preţ de câteva minute, şi paşii i se opriră în faţa unei porţi din fier masiv şi ruginit. Pe o inscripţie în granit, veche şi ştearsă, mai putea citi Cimitirul cu statui. Apăsă clanţa grea şi intră, ca să descopere o ţesătură de poteci, desenate cu borduri albe şi năpădite de ierburi, lăsând în mijlocul lor un gol în care se înălţa o biserică mică din piatră. Mormintele erau lespezi simple şi acoperite de iederă, ici şi colo răsărind siluetele colţuroase ale crucilor vechi. În rest, pretutindeni se înălţau blocuri verticale de granit, ca nişte vârfuri de săgeţi înfipte în pământ.

Legenda spunea despre un bulgăre de foc prăbuşit din cer, care explodase deasupra acelui loc, rămăşiţele lui împrăştiindu-se ca nişte cioburi uriaşe. Numele cimitirului venea de la formele nereuşite, de statui groteşti, pe care pietrele le căpătau seara, în jocul de lumini şi umbre al felinarelor şi lumânărilor aprinse printre stelele funerare.

Singura formă familiară era îngerul care îl întâmpină imediat dincolo de poartă. Un alt om al pietrei (sau poate tot părintele Căluţului) eliberase din stânca lovită un înger smerit, cu aripile plecate, în ale cărui palme împreunate ardea de-atunci, mereu, flăcăruia unei lumânări.

În noaptea aceea, întregul cimitir pâlpâia de lumina tremurătoare, gălbui-roşiatică, a candelelor. Era noaptea Învierii — pe cerul senin, fără lună, stelele scânteiau, mai aproape de pământ ca niciodată, iar de jos sufletele călătoare le răspundeau cu licăr slab de lumânări.

Oamenii veneau să-şi pomenească morţii şi locul forfotea de umbre, învolburate parcă de dăngătul necontenit al clopotului. Umbre vechi, care mai aşteptau doar o ultimă pală de vânt care să le spulbere către înaltul senin, umbre noi, prea tinere pentru ca vântul să le spulbere poleiala tinereţii… Fiecare locuitor din C. îngropase acolo pe cineva drag şi acum îl căuta, printre alei întortocheate, lângă crucile greoaie, sub linţoliul alb, de narcise înflorite, ce acopereau mormântul. Când, într-un final, îşi regăsea neamul, se apleca şi aprindea o lumânare. O parte din scânteia ce îl anima pe cel viu trecea la căpătâiul mortului. Candela nu avea să ţină mult; flăcăruia tremurândă avea să moară şi ea, într-un gând cu cel îngropat. Însă, cât timp avea să ardă, va fi încălzit sufletul adormitului cu atât de preţioasa căldură a aducerii aminte. Omul mai zăbovea puţin şi trecea mai departe, căutând o altă cruce, şoptit, să nu tulbure liniştea celor care poate nu mai aveau pe nimeni să le poarte amintirea.

Apoi clopotul tăcu şi, preţ de câteva clipe, se lăsă liniştea. Oamenii se opriră şi se închinară, în cimitirul care semăna cu un covor licărind de luminiţe. Lumânările ardeau tăcut, afară, printre morminte, şi înăuntru, în colţurile bisericii. Urcaţi în locurile lor de veci de pe pereţi, sfinţii priveau din glugile lor de piatră, cu feţe resemnate. Icoanele aurite sau ferecate în argint masiv sclipeau arar, în timp ce lăcaşul se umplea tot mai mult de lumina sfinţită. Era Învierea şi preotul ieşi în cimitir, împărţind lumina lumii. O parte din scânteia ce a învins moartea trecea acum la oamenii care i se vor supune mereu şi neputincioşi. Însă crâmpeiul de lumină le aducea tuturor căldura tainică a aducerii aminte.

Era o noapte senină şi, totuşi, luna se ascundea. Dar sufletele nu mai aveau nevoie de călăuzirea ei, căci fiecare suflet primise propria lumină care să-i dezvăluie calea.

(sursa foto: pixabay.com)