Al treilea NATO
Bombele americane și pulpele de pui americane trec Atlanticul de Nord
Americanii au venit pentru prima dată în România, în număr mare, consemnat istoric, la începutul anilor ’40 — şi le-au adus localnicilor covoare. Covoare de bombe, aşternute din avioanele lor B-24 Liberator peste Valea Prahovei, cu precădere peste obiectivele industriale ale Ploieştiului.
Cea mai cunoscută incursiune a fost bombardamentul din 1 august 1943 — operaţiunea Tidal Wave (Valul Ucigaş), pregătită îndelung în Libia de către americani. 178 de aeronave B-24 au decolat din Benghazi pentru un raid de 50 de minute asupra Văii Prahovei, în care s-au aruncat 1.800 de bombe. Peste 200 de oameni au murit şi alte câteva sute au fost rănite — la sol, în acea zi şi în următoarele trei, oraşul fiind devastat de incendii.
În aer, rezultatul a fost dezastruos pentru americani: 53 de avioane doborâte. Defensiva antiaeriană româno-germană cuprindea, pe lângă sistemele de tragere, şi instalaţii militare de ceaţă artificială. Datorită acestora, oraşul şi rafinăriile au fost învăluite de o perdea de fum opac care a pus mari probleme atacatorilor.
Conform adevărul.ro, Valul Ucigaş a rămas în istorie ca unul dintre cele mai mari eşecuri ale aviaţiei SUA, dar şi una dintre cele mai costisitoare operaţiuni aviatice.
Pe 5 aprilie 1944, Ploieştiul a fost bombardat din nou, estimându-se că oraşul a fost distrus în proporţie de 65% — însă românii le-au iertat asemenea mici scăpări americanilor şi i-au aşteptat mereu să se reîntoarcă, mai ales după ce România a rămas captivă în lagărul sovietic.
NOTĂ. Referitor la atacul din 1944, articolul românesc citat afirmă că a fost executat de bombardiere B-52 — ori acestea au intrat în serviciu activ în 1955, ca factor de descurajare nucleară în timpul Războiului Rece.
Jumătate de secol mai târziu, visul atâtor generaţii de români s-a împlinit, dar într-o formă cu totul neaşteptată:
La începutul anilor ’90, baxurile de pulpe de pui americane invadau galantarele magazinelor alimentare locale, până atunci obişnuite numai cu sărăcia lucie şi foametea.
În iunie 1995 se inaugura primul restaurant McDonalds (la parterul Complexului Comercial Unirea din Bucureşti).
În 1992 şi 1996, Michael Jackson susţinea două concerte în România.
În iulie 1997, vizita preşedintelui Bill Clinton inaugura Parteneriatul Strategic România-SUA — Stay the course! The future is yours!
În noiembrie 2002, preşedintele George W. Bush invita România să adere la NATO (şi cerul îi zâmbea cu celebrul curcubeu apărut deasupra Pieţei Revoluţiei) — ca aceasta să devină membră a Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord doi ani mai târziu, pe 29 martie 2004.
NATO/OTAN
20 de ani mai târziu, pare că americanii iau distanţă faţă de România.
Rusia este pregătită să înfrunte învingă Europa într-un conflict militar, declară Putin, Americii lui Trump puţin îi pasă şi o declară făţiş — astfel încât, privind spre NATO, perspectiva românilor pare că se împotmoleşte pe malul estic al Atlanticului. Dincolo de “gârlă”, pe țărmul celălalt, lucrurile sunt tot mai înceţoşate, mai ales după şutul în fund primit recent de România prin suspendarea din programul Visa Waiver…
Pare că sunt două organizaţii, în funcţie din care parte a oceanului priveşti. NATO-ul tranzacţional precum un cont de profit şi pierdere al lui Trump, versus OTAN-ul în care europenii înțeleg tot mai mult că trebuie să se ajute singuri. (Ce nu-i ajută, însă, e faptul că deocamdată le trebuie vreo 45 de zile pentru detașarea unor efective militare semnificative pe flancul lor estic — unde, întâmplător, se află România.)
Eu astăzi am descoperit un al treilea NATO, care și el funcționează pe principiul celor 45 de zile, după ce într-o vreme își permitea chiar 90. Câteodată scade la ceva mai mult de două săptămâni (17 zile).
O poveste Netflix. De fapt, cu și despre Netflix.
Al treilea NATO
Pentru fanii TVR 1, platforma de streaming Netflix a anunțat că va achiziționa Warner Bros. Discovery Inc. pentru 72 de miliarde de dolari. Entitatea ce va rezulta din această tranzacție — combinând două platforme de streaming, Netflix și (HBO) Max, cu unul dintre cele mai longevive și mai importante studiouri de film și televiziune, Warner Bros. — are capacitatea de a schimba fundamental industria divertismentului. În primul rând, ca urmare a modelului de business al Netflix, care nu este fanul proiecțiilor cinematografice tradiționale, pe scară largă, distribuindu-și conținutul cu predilecție prin streaming.
Această cheltuială este făcută, desigur, cu gândul la consumatori, a spus Ted Sarandos, unul dintre CEO-ii Netflix:
This deal is pro consumer, pro innovation, pro worker, it's pro creator, it's pro growth.
Corporația vorbește foarte mult despre creștere, dar nu prin intermediul cinematografelor — remarcă NATO. Adică National Association of Theatre Owners, organism care cuprinde peste 30.000 de proprietari și operatori de cinematografe americani, alături de 26.000+ dintre omologii lor la nivel internațional. Pentru a-și defini cât mai bine identitatea, s-au redenumit drept Cinema United, iar apoi s-au opus tranzacției mamut.
În condițiile în care:
încasările de box-office (vânzările de bilete) ale Warner Bros. au depășit 4 miliarde de dolari la nivel global în 2025 și
studiile arată că fiecare dolar încasat într-un cinema generează încasări suplimentare de 1,5 USD pentru afacerile din comunitatea adiacentă,
această consolidare a pieței de entertainment într-o direcție neprietenoasă cu proiecțiile în cinematografe ridică numeroase motive de îngrijorare.
Cinema United argumentează că industria este deja supusă unor presiuni ce au micşorat timpul petrecut pe ecrane de un film, de la 90 de zile la 45, sau chiar la 17 în cazul unor producții Universal. În acest context, reducerea numărului de filme în sine va genera o reacție în lanț negativă: se vor închide locații, se vor pierde locuri de muncă, iar comunitățile afectate vor înregistra o scădere a calității vieții:
Movie theatres are cultural and economic anchors of communities of all sizes. We are a Main Street industry. That is what is at risk here if we sanction fewer movies in the marketplace. Theatres will close, communities will suffer, jobs will be lost. (sursa: ScreenRant)
Prin vocea lui Sarandos, Netflix ripostează că acesta e cel mai clar semn că modelul expunerilor cinematografice s-a învechit și nu mai ține pasul cu nevoile consumatorului de divertisment. Acesta e doar modul în care industria de profil vrea ca publicul să vadă filmele. De partea cealaltă, a spectatorilor, însă, nu oricine își permite sau are acces să vadă un film pe marele ecran:
If you’re fortunate enough to live in Manhattan and you can walk to a multiplex and see a movie, that’s fantastic. Most of the country cannot. (sursa: Variety)
Revenind la oile noastre
În România, cinematografele nu ancorează în niciun fel comunitățile mioritice.
Ba chiar am putea spune că le dezrădăcinează oarecum în weekend-uri, când rezidenții localităților rurale din pretențios-numitele-anapoda-dezvoltatele zone metropolitane migrează spre centrele urbane pentru a vedea un film la mall.
Internetul rămâne cel mai important factor de cultură cinematografică autohtonă. Cultura torrentelor.
Prin urmare, ne regăsim identitar mai aproape de viziunea Netflix asupra lumii. Un abonament lunar cât un singur bilet la film este mult mai atractiv, chiar dacă, după celebrul principiu al lui Pareto, 80% din ceea ce oferă Netflix este de calitate îndoielnică (asta ca să nu spun gunoi de-a dreptul).
Mă refer aici la producții noi. Cealaltă fațetă Netflix, depozitar de filme vechi — pentru nostalgicii altor vremuri — și bune, pentru cine știe să caute, este un beneficiu incontestabil.
Astfel, frământările celui de-al treilea NATO îi interesează poate numai pe pasionații de filme (ca mine), care merg la cinema mai degrabă pentru imagine și sunet, decât că e cool să vezi Avatar cu troaca de popcorn și vaza de suc în brațe.
Dar versatilitatea ecranelor mici, în comparație cu rigiditatea fixă a marelui ecran argintiu, și perspectiva ca tot mai mult conținut să fie disponibil, aproape fără efort din partea privitorului, pe televizor, monitor, tabletă sau telefon, mă trimite cu gândul la viziunea lui Bradbury din Fahrenheit 451, cu ecrane atotputernice.
Într-o vreme în care cărţile pierd tot mai mult teren în lupta cu reel-urile și short-urile de pe rețelele de socializare, iar gândirea critică e tot mai firavă în faţa dump-ului de informaţie gata mestecată şi atent dozată de algoritmi — mersul la cinema încă presupune un minim efort şi un minimal liber arbitru care ne dau iluzia că noi suntem cei care alegem conţinutul în care investim timp şi bani.