Povestea unei adicţii: 40. Zeiţa vânătorii câştigă
– Nu e totul pierdut, rosti Dragoş.
– Cum adică nu e totul pierdut, ce vrei să spui? Doar nu te gândeşti s-o iei de la capăt cu fătuca asta, nu?... Nuuuu?! Man, una e că ni s-a năzărit nouă ceva şi n-a ţinut vrăjeala – dar cu totul alta e să mai încerci o dată, după ce ne-am făcut de cacao şi-am ajuns subiect de bancuri pentru tot Infoclub-ul.
– Da, dar vezi tu…
Într-adevăr, vedeam. Vedeam în faţa mea un prost dispus să-şi joace şi ultima fărâmă de demnitate de dragul unei ameţite blonde – şi, totodată, un tip inteligent şi diabolic; dacă putea cineva să întoarcă în favoarea lui minciuna ruşinos demascată pe seama limbii slobode a Struţului şi să o transforme într-un act cavaleresc, atunci Dragoş era acela.
– …unele fete sunt foarte impresionate când un tip este dispus la chestii ieşite din comun pentru ele. Dacă reuşesc să o conving pe Diana că toată şarada asta din ultima perioadă s-a născut numai din dorinţa de a o cuceri şi de a fi cu ea – e drept, o dorinţă care a determinat poate nu cea mai inspirată cale de acţiune –, sunt convins că o să depăşească momentul şi n-o să mai fie nicio problemă. La o adică, dacă am conceput tot scenariul ăsta cu gândul la ea, ar trebui să fie flatată, nu?
– Nu o să mai fie nicio problemă să… ce? am presat eu. Omule, din nou, unde crezi tu că poate ajunge povestea asta? E o fetişcană de 15 ani – pe când tu, la 18, eşti un tip cu o grămadă de opţiuni. Cum naiba, dintre toate, tu te-ai oprit fix la ea?... Ce vezi la ea, ce are ea de numai ea poa’ să-ţi ofere?...
Să zicem că-ţi lasă cale liberă în pantalonii ei; în afară de vreo mână strecurată în chiloţi prin vreo scară de bloc, ce crezi c-ai să reuşeşti? Dacă asta urmăreşti, nu mai bine rezolvi cu Ema? OK, cu ea nu te poţi vedea la fel de des – dar, atunci când o s-o faceţi, puteţi să duceţi lucrurile până la capăt, că de-acuma sunteţi majori amândoi. S-ar putea să merite mai mult aşteptarea asta decât să te iei aşa, după prima fufă.
M-am oprit să respir şi să remarc cu mândrie că fusese un discurs reuşit pentru cineva lipsit de experienţe intime cu fetele şi mai mic decât Dragoş.
– Ei, las-o pe Ema, că nu-i chiar aşa cum crezi tu, mi-a răspuns el. Mereu aceeaşi chestie: dac-o să fie, când o să fie… La un moment dat, ţi se ia – şi de scrisori, şi de vorbit pe net, şi de toate!
– Să înţeleg, deci, că acum scopul tău e să te împaci cu Diana?
– De ce nu? Nu mi-ar fi dat dedicaţii dacă nu se gândea la mine, nu? Chiar tu spuneai că are o minte infantilă. Păi, ce reacţie mai teatrală decât asta vrei? “Vai, uitaţi-vă la mine, ce supărată sunt!”
Era o observaţie justă.
– Bine, am acceptat, dar eu nu vreau să iau parte la “întoarcerea lui Jedi”.
– Stai liniştit, acum c-am dat măştile deoparte, ştiu exact ce tre’ să-i spun, m-a asigurat prietenul meu, foarte sigur pe el.
– Asta înseamnă că nu mai vreau nici să te acopăr în faţa Emei.
L-am văzut pe Dragoş ezitând, aşa că am continuat:
– Adică n-am să mă duc glonţ să-i spun ce şi cum; dar, dacă mă întreabă ea, n-am să ocolesc răspunsul. După cum vezi, lucrurile astea ies mereu la suprafaţă, iar mie fata asta nu mi-a greşit cu nimic; nu vreau să-mi încarc conştiinţa cu ea pentru o panaramă de cin’şpe ani.
Dragoş n-a răspuns imediat, dar a încuviinţat apoi din cap:
– De acord. Nu-ţi cer să mă acoperi, dar nici să-i povesteşti tot ce se întâmplă pe-aici, dacă o să te întrebe.
Era rândul meu să-l aprob:
– Stai liniştit, doar nu-s Struţul, să mă pierd cu firea imediat ce mă bagă-n seamă o fată.
Diana, zeiţa vânătorii, câştigase. Îl vrăjise pe ditamai vlăjganul, un mascul alfa care acum i se punea la picioare.